Eram o tanara visatoare cand intr-o seara am urcat in trenul dragostei si am calatorit vreme de multi ani, poate prea multi, catre destinatia casatorie. Am sperat, am visat si am asteptat cu sufletul la gura momentul in care urma sa ajungem la destinatie si sa ne unim destinele alaturi de cei ce aveau sa fie martorii iubirii noastre impartasite. Dar dupa foarte multi ani, intr-o primavara, trenul a deraiat si m-am trezit calatorind impreuna cu o alta, cealalta, catre aceeasi destinatie dar langa acelasi barbat. Am inteles ca trebuie sa cobor. Calatorisem destul si nu ajungeam la destinatie. O vreme am stat in gara si nu am vrut sa mai urc in nici un tren. Pana intr-o zi cand a oprit un tren ocupat. Nici prin cap nu-mi trecea sa urc, nu ma tenta, nu ma interesa. Dar intr-o seara, aflandu-ma in afara orasului intr-o gara cu mai multe trenuri, nevoia de a ajunge acasa si, poate, soarta m-a convins sa accept sa calatoresc o statie. Atunci am observat ca era un tren special, foarte diferit de cel din care coborasem, pentru ca nu as putea sa-mi explic de ce m-am simtit atat de altfel, atat de linistita si impacata cu mine, cu viata mea, cu alegerile facute. Pret de o statie am inteles ce inseamna sa fii deosebita, ce inseamna sa contezi pentru cineva, am inteles cum se traieste si cum se simte pasiunea pe care nu o uiti niciodata. Am invatat ca atunci cand te indragostesti nu se intampla intotdeauna sa fie aceea persoana cea mai potrivita sau sa se afle in cel mai potrivit moment, dar ce mai conta. Am simtit cum este sa iubesti chiar daca impreuna cu tine, in compartiment nu esti doar tu. Am invatat sa traiesc fara sa ma gandesc la ce va fi a doua zi, fara sa ma intreb daca va mai fi o a doua zi. Am realizat ca exista viata si dincolo de trenul in care calatorisem eu. Pacat ca dupa o statie a trebuit sa cobor. Am coborat cu tristetea ca probabil, niciodata nu am sa mai urc in acel tren. Dar nu puteam sa merg mai departe. Ma simteam vinovata, nu era trenul meu, nu aveam dreptul sa calatoresc, nu aveam bilet si trebuia sa cobor. Dupa o vreme trenul a ales sa-si modifice ruta, pleca catre un alt oras, intr-o alta tara. Am suferit, am stat apoi in gara asteptand, pana cand am urcat intr-un alt tren, apoi in altul, unul mai frumos, altul mai romantic, calatorind in locuri despre care nu stiam ca exista, alegand sa traiesc mai departe, cu gandul ca trenul acela nu se va mai intoarce si am pastrat amintirea unei iubiri cum traiesti o singura data in viata. Pana cand, intr-o dimineata de iarna de la biroul informatii mi s-a transmis ca acel tren va veni din directia ganduri care nu-i dau pace, amintiri si senzatii pe care nu le-a uitat si va sosi in gara la linia inimii mele. Desi imi impusesem sa uit de calatoria aceea, desi mi-as fi dorit sa blochez intrarea in gara, desi as fi vrut sa am puterea sa nu mai urc nu am putut sau nu am vrut. Nu stiu. Cert este ca a sosit, cu intarziere…dar a sosit. Am urcat…din nou. Am calatorit impreuna, pret de o statie catre o destinatie necunoscuta, dar cui ii pasa de destinatie cand totul era atat de frumos si de linistit. Si de asta data nici unul dintre noi nu avea bilet dar am riscat. Am ales sa calatorim undeva departe de tot ceea ce cunosteam, am trait cu intensitate maxima fiecare moment fara sa ma gandesc unde merge acest tren sau daca ajunge undeva. Am dormit tinandu-ne de mana parca de teama ca atunci cand ne vom trezi unul dintre noi va disparea si vom realiza ca a fost doar un vis. Am vizitat o lume magica, lume care uneori mi-a taiat rasuflarea, o lume in care inca de la poarta incepi sa te bucuri de gustul dorintelor implinite, iti linistesti setea cu iubire, iti incarci bateriile cu pasiune si esti rasfatat cu tandrete. Dar ca orice calatorie care nu dureaza o vesnicie, la un moment dat trenul a oprit si am coborat.
TROIA
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, dezvoltare personala
Inapoi la Articole
