Miller şi Rollnick definesc interviul motivaţional ca fiind “metoda directă”, centrată pe client, ce determină schimbarea motivaţiei intrinseci prin explorarea şi stabilirea ambivalenţei”. Ei descriu interviul motivaţional ca pe o “cale de a fi alături de oamni” şi ca pe un se de metode clinice ce pot fi transmise şi însuşite.
Interviul motivaţional implică aplicarea a 4 principii de bază:
- exprimarea empatiei;
- dezvoltarea (amplificarea) discrepanţelor;
- eliminarea rezistenţei;
- eficienţa personală suportivă.
Din punct de vedere clinic, metodele specifice interviului motivaţional pot fi aplicate în mod variat. Aceste intervenţii pot reprezenta un prim tratament sau un preludiu al altui tip de tratament, în încercarea de a-l determina pe pacient să răspundă pozitiv la acel tratament. Aceste metode pot fi, de asemenea, adaptate pentru a fi combinate sau integrate altor componente ale tratamentului sau chiar întregului tratament.
În lucrările de cercetare, cea mai folosită metodă legată de interviul motivaţional este cea prin care pacientul (de regulă, dependenţii de alcool sau droguri) primeşte date (feedback) bazate pe rezultate individuale din măsurători standardizate, ca de exemplu cele din “Controlul alcoolicilor” (drinker’s Check-Up = DCU; Miller, Sovereign & Krege, 1988) au o variantă a acestuia.
Feedback-ul se realizează prin “stilul” interviului motivaţional. Această metodă a fost folosită în multe cercetări menţionate în lucrarea noastră, ca, de exemplu, în binecunoscutul proiect MATCH (1997) şi noi considerăm că ea constituie o adaptare a interviului motivaţional (AMI), întrucât este definită de prezenţa componentei feedback şi nu numai de simpla folosire a interviului motivaţional. În sens mai larg, denumim prin AMI şi intervenţiile ce incorporează tehnici de intervievare nonmotivaţionale, păstrând însă principiile interviului motivaţional ca bază a tratamentului, ca şi metodele specifice folosite de nespecialişti (Rollnick, Heather & Bell, 1992). Este interesant de notat faptul că toate studiile empirice publicate (privind acest aspect ) accentuează eficacitatea AMI, fără să fi găsit lucrări ce specifică eficacitatea interviului motivaţional pur.
Definiţia noastră este testul clinic controlat este: alegerea, la întîmplare, a unor subiecţi ce aparţin unui grup sau altă modalitate de a compara grupuri de pacienţi înainte de tratament; cel puţin un grup de control; descrierea clară a măsurătorilor specifice fiecărei probleme cercetate, colectarea datelor rezultate. Deşi aceste teste au fost de curând supuse criticii, rămân încă standardele cele lmai eficiente pentru evaluarea rezultatelor tratamentului (Miller, Andrews, Wilbourne & Bennett, 1998).
Testele clinice controlate avute în vedere
Au fost 26 de studii conforme criteriilor noastre. Studiile sunt foarte variate din punct de vedere al caracteristicilor, metodelor de intervenţie, felului în care s-a folosit AIM (ca preludiu la alte forme de tratament sau ca tratament propriu-zis), grupele folosite pentru comparare, controlul calităţii intervenţiei, măsurătorile folosite, perioada de aplicare a AIM etc.
Perspectiva cantitativă asupra metodologiei folosite
Oferim o evaluare cantativă a metodologiei şi rezultatele testelor clinice de control, folosind un sistem inventat de Miller şi colegii săi (1995). Doi specialişti independenţi au controlat calitatea metodologică a fiecărui studiu, pe 12 dimensiuni specifice, unele dimensiuni (ca, de exemplu, durata perioadei de aplicare a testului) fiind notate cu mai mult de 1 punct, rezultând un maxim posibil al calităţii metodologice de 17 puncte.
Scorurile rezultatelor logice (OLS) reflectând tăria eficacităţii tratamentului, au fost determinate pentru fiecare studiu.
In concluzie, rezultatele AIM pentru alcoolici sunt cele mai bune. Pentru celelalte probleme, rezultatele sunt mai puţin concludente (droguri, risc de contaminare HIV, răspuns pozitiv la tratamentul psihiatric). Eficienţa destul de mare totuşi la cei cu probleme alimentare.
AIM comparat cu alte metode de tratare a alcoolismului se dovedeşte a fi mult mai eficient.
AIM în compaterea alcoolismuluiAproape jumătte din studiile noastre se ocupă de problemele alcoolicilor. Două din acestea (Bien et all, 1993; Brown & Miller, 1993) au folosit AIM ca
a) preludiu la alte tratamente, în timp ce celelalte 9 studii au folosit AIM ca
b) singura alternativă de tratament.
AIM ca preludiu
Brown & Miller au folosit AIM ca element pregătitor pentru tratament medical
(sub supraveghere) antialcoolic. Grupul AIM a avut şedinţe adiţionale, în cadrul cărora fiecare pacient a primit, prin feedback empatic transmis, datele privind modul cum a răspuns la şedinţele de până atunci. Măsurătorile au inclus chestionare post-tratament şi post-revenire în viaţa normală (exemplu: Inventar de folosire a alcoolului = AUI; Horn, Wanbert & foster = FDP; Profilul celui ce bea câte puţin = BDP şi Profilul beţivului tratat, Miller & Marlat, 1987. Consumul de alcool a fost evaluat în funcţie de concentraţia de etanol standard (SEC), 1 unitte fiind echivalentă cu ½ uncie de etanol, ca şi concentraţia săptămânală de alcool din sânge (BAC).
La 3 luni de la revenirea pacientului la viaţa normală, s-au constatat rezultate foarte bune privind măsurătorile menţionate mai sus. Pacienţii ce au beneficiat de AIM au prezentat rezultate semnificativ mai bune ale SEC (dar nu şi la BAC) decât cei fără AIM. Circa 58% din cei cu AIM, faţă de 20% din grupul de control au fost abstinenţi pe perioada celor 3 luni de după încetarea spitalizării.
Astfel, des AIM a fost folosit doar ca preludiu la tratament mult mai agresiv, s-a dovedit eficace peste aşteptări.
b) AIM ca singur tratament. Comparaţie cu grup de control fără AIM
Ca un tratament să se dovedească eficace, trebuie verificat un timp. In privinţa problemelor de alcool, s-au efectuat 6 studii, redate pe unele grupuri tratate doar cu AIM: Subiecţii au provenit din medii diverse, incluzând şi pe cei cu risc crescut (studenţi, pacienţi din clinici de dezalcoolizare etc.).
Din aceste studii au demonstrat diferenţe clare între cei trataţi cu AIM şi cei fără AIM, atât pe perioada scurtă (6 săptămâni), cât şi pe perioada lungă (3 ani).
Putem privi cu optimism valoarea AIM în tratamentul problemelor legate de alcoolism. Efectele lui au fost notbile, chiar cu mici intervenţii (de exemplu, o singură şedinţă sau două). Rezultatele sunt valabile şi după trecerea a 6 săptămâni după AIM, ba chiar după 4 ani.
Toate aceste studii efectuate au fost foarte riguroase din punct de vedere metodologic. Aproape toate studiile au folosit alegerea aleatorie ca metodă de comparare între grupe de pacienţi, înainte de tratament. Principalele variabile dependente au fost colaterale, pentru a putea fi coroborate datele personale privind băutura, - iar corelaţiile au fost mari. Măsurarea datelor colaterale reprezintă un element cheie al studiilor bazate pe aplicarea AIM.
S-a observat că reducerea consumului de alcool se asociază cu alte schimbări comportamentale importante, ca de exemplu, revenirea mult mai rară la spital pentru traume legate de alcool, mai puţine violări ale interdicţiei de mutare, absenţe mai puţine de la serviciu şi interrelaţionare socială mai bună.
N.B.: Toate acestea demonstrează eficacitatea clinică a AIM pentru o mulţime de locaţii_ spitale, tratament ambulatoriu, campusuri universitare, atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.
AIM aplicat la dependenţii de droguriAu fost publicate 5 studii privind eficacitatea AIM la dependenţii de droguri.
Variabilele dependente principale au inclus: prticiparea la tratament. Începerea tratamentului sau intenţia de a începe un tratament. Toate studiile au folosit comparaţia cu alte tratamente, de aceeaşi durată ca AIM. Două din aceste tratamente alternative s-au dovedit destul de viabile, în timp ce alte două nu.
Cele două studii care au comparat AIM cu tratamente alternative viabile (Booth et al., 1998; Schneider et al. 2000) au arătat rezultate pozitive pentru AIM, deşi fără diferenţe majore faţă de rezultatele tratamentelor alternative. Mai mult de jumătate din cei care au beneficiat de AID au căutat apoi ajutor adiţional. 21% din cei cu AIM şi 19% din cei fără AIM erau abstinenţi şi după 9 luni, demonstrând reduceri semnificative ale efectelor adverse (ca urmare a consumului de alcool sau droguri) în munca lor.
Booth şi colegii (1998) au studiat efectele AIM asupra dependenţilor de droguri injectabile recrutaţi de pe stradă, AIM a reprezentat o şedinţă de 30 de minute, focalizată de descrierea ambivalenţei, creşterea discrepanţei dintre scopuri şi folosirea drogurilor, specificarea unui program special anti-drog. Grupul de control, tot pe o perioadă de 30 de minute, a beneficiat de metoda reducerii riscului (RR), metodă ce accentuează folosirea unor măsuri mai sigure de injectare. Dependenţa variabilă cea mai importantă a fost reprezentată de intrarea sau nu în programul de tratament. După 3 luni, un procent destul de mare din ambele grupuri au intrat în programul de tratament, dar nu au fost diferenţe notabile între condiţii: 40 % dintre cei cu AIM şi 43 % dintre cei cu RR au început tratamentul.
Concluzii privind eficacitatea interviului motivaţional şi a AIM
nu există studii care să evalueze eficacitatea interviului motivaţional “pur”, aşa cum a fost el definit de Miller şi Rollnick (1991; în acest volum). De fapt, toate studiile evaluează adaptări ale interviului motivaţional (AIM) care constă fie în efectuarea unui feedback al problemelor în stilul interviului motivaţional, fie în alte modificări. Astfel, nu ştim cu precizie ce a generat rezultatele pozitive: feedback-ul, stilul interviului motivaţional sau combinaţia acestora.
- In ceea ce priveşte dependenţa de alcool sau droguri, au fost necesare doar câteva şedinţe AIM (de la una la patru), pentru a avea efecte moderate sau impresionante privind rezultatele pozitive, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Rîmâne de văzut dacă intervenţii pe perioade mai lungi ar da rezultate şi mai bune.
- În general, AIM este mai eficace decât lipsa oricărui fel de tratament, dar nu se observă diferenţe notabile faţă de aplicarea altor tratamente alternative.
- AIM este eficient atât ca tratament singur, cât şi ca preludiu la alt tratament.
- Deşi majoritatea studiilor s-au efectuat asupra dependenţilor de alcool şi droguri, s-au efectuat şi studii asupra unor persoane suferind de: hipertensiune, diabet, dublu diagnostic, probleme alimentare.
N.B. Multe din rezultatele AIM s-au dovedit eficiente nu doar statistic, dar şi clinic.
- Majoritatea studiilor AIM şi-au demonstrat o puternică validitate externă. Validitatea externă reprezintă gradul în care rezultatele unui studiu pot fi generalizate sau extinse la locaţii, populaţii sau problemele altele decât cele studiate experimental. În cele mai multe cazuri, pacienţii au fost recrutaţi direct din “viaţă” (de pe stradă, din spitale, clinici).
Validitatea internă a studiilor AIM a fost variabilă şi deseori slabă. Validitatea internă reprezintă capacitatea proiectului de a elimina explicaţii alternative ale rezultatelor. Se referă la o serie de factori ca: natura şi adecvarea grupurilor de control, cât şi adecvate sunt specificaţiile variabile independente; reducerea sau eliminarea posibilelor surse perturbatorii.
Cu toate acestea, noi suntem siguri că AIM este eficientă ca alternativă.
Viitorul interviului motivaţional
Viitoarele cercetări în acest domeniu ar trebui să se direcţioneze către:
- efectuarea studiilor asupra unui număr suficient de mare de pacienţi, care să ducă la rezultate semnificative statistic;
- grupuri de control potrivite, care să reprezinte posibilităţi alterntive clare, echivalente cu AIM;
- exprimarea clară a fidelităţii tratamentului şi a integrităţii;
- descrierea clară a interviului motivaţional folosit sau a procedurilor AIM;
- uniformitate mai mare şi comparabilitate mai mare pentru metodele AIM aplicate şi studiate.
Rezumat Încorporarea unei perspective valorice în practica interviului motivaţional se sprijină atât pe concepte, cât şi pe practică. Direcţionarea pe valorile pacientului este specifică centrării pe client (practica preluată şi în interviul motivaţional) şi-I poate ajuta pe pacienţi să-şi considere schimbările comportamentale ca reprezentând un nou stil de viaţă mai bogat în împliniri şi nu ca fiind o pierdere a obiceiurilor familiare, suportive. De la primele încercări de a încorpora valoare în interviurile motivaţionale s-au văzut rezultate pozitive.
Interviul motivaţional şi capacitatea de aderare la el
Termenii de “acceptare” şi “aderare” au fost folosiţi în farmacologie şi literatura de specialitate privind tratamentul psihosocial, ca denumind începerea ,
Continuitatea şi completarea tratamentului, ca şi activităţile legate de tratament. Noi am ales să nu folosim termenul “acceptare”, datorită conotaţiei legate de supunere faţă de o autoritate şi datorită asocierii cu concepte ca ”rezistenţă” sau ”negare”; pacienţii catalogaţi drept “neacceptând” au fost deseori descrişi ca prezentând deficienţe motivaţionale sau ca având trăsături de caracter ce vor determina eşecul tratamentului. Noi nu am făcut nici un fel de presupuneri privind personalitatea celor ce au fost supuşi tratamentului; am plecat de la ideea că deciziile şi comportamentele pacienţilor au fost determinate în mare măsură de interacţiunea celor ce căutau tratament cu cei ce ofereau tratamentul şi cu sistemul (Daley & Zuckoff, 1999). Astfel, noi folosim termenul mai neutru de “aderare” pentru a descrie până unde vor urma pacienţii acţiunile prescrise sau asupra cărora au convenit să le urmeze, sau cât fac din ceea ce se aştepta de la ei, atunci când este vorba despre tratament. Acest termen se poate referi la modul cum pacientul onorează întâlnirile stabilite (şedinţele de tratament), îşi ia medicamentele aşa cum a fost prescris, sau îndeplineşte diferite sarcini ce I-au fost atribuite între două şedinţe (să participe la întâlnirile cu grupurile de suport, să aleagă altă acţiune semnificativă în locul participării le şedinţele de grup, să citească sau să scrie ceea ce a fost stabilit, să aibă activităţi care să elimine posibilitatea depresiilor sau expunerii la anxietate, să se autoanalizeze etc. Aderarea reprezintă, deci, toţi acei factori ce pot avea impact asupra aplicării unui tratament.
De ce este important să menţinem pacienţii în tratament ?
- datorită costului ridicat al tratamentelor
- ocupă locul cuiva car ar veni regulat
Foarte important, sunt din ce în ce mai multe dovezi privind relaţia dintre aderarea la tratament şi rezultatele unui tratament. Cei ce aderă la tratament şi-l menţin, au mult mai multe şanse de succes decât ceilalţi.
Magnitudinea problemei aderării se observă cu uşurinţă în cazurile de boală mintală, dependenţă de diferite substanţe, din practica ultimilor 25 de ani.
Ce nu s-a observat prea clar până acum este specificitatea relaţiei dintre aderare la un tratament şi tratamentul în sine şi necesită cercetări ulterioare. De exemplu, aderarea la tratamente psihologice nu se asociază întotdeauna cu rezultate pozitive. Deşi accepţia pentru tratament există, nu putem dovedi că ea este răspunzătoare pentru rezultatele pozitive.
Cum poate fi folosit interviul motivaţional pentru îmbunătăţirea aderării ?
Toate studiile pot fi descrise ca oferind o direcţie pentru investigaţii ulterioare privind aderarea l tratament.
AID a dovedit că poate duce la efecte semnificative privind aderarea – o accentuează sau o proovează; mai multe şedinţe AIM duc la creşterea potenţialului aderării; N.B.: AIM aplicat la un grup (nu individual) a fost mai eficient din punct de vedere al aderării.
O certă concluzie este că intervenţiile având ca obiect aderarea au ca rezultat o scădere a recidivelor.
“Ingredientele” eficiente ale unui interviu motivaţional folosit ca intervenţie pentru aderare la tratament
- în primul rând, feedback-ul formal. AIM ce include feedback demonstrează o mai mare consistenţă în a determina aderarea decât AIM gără feedback. Prezentarea “confruntativă” a feedback-ului este la fel de apreciată.
- O a doua varibilă o reprezintă natura însăşi a feedback-ului: accentuat, în relaţie cu alte variabile (stilul de comunicare al celui ce aplică AIM etc.), normativ.
- Stilul interpersonal asociat cu interviul motivaţional. Crearea unui climat terapeutic pozitiv este ingredientul cheie în succesul tratamentului, în general şi al interviului motivaţional, în special.
Pregătirea motivaţională şi aderareaExistă mai multe surse pentru “factorii de risc” ce determină nonaderarea, ce variază în funcţie de diferitele populaţii şi/sau locaţii şi pot fi testate şi adaptate pentru o varietate de programe.
Cei cu capacitate scăzută de a accepta tratamentul au rezerve şi faţă de natură, extinderea şi severitatea problemelor lor. Nu sunt siguri dacă problema “identificată” poate sau trebuie să fie schimbată, dacă a o menţine nu înseamnă prea mare “deranj”. De exemplu, pentru cei dependenţi de droguri, consecinţele (pe termen lung) ale folosirii drogurilor (sănătate, pericol de a fi arestat, de a fi închis) s-ar putea să nu contrabalanseze recompensele immediate ale plăcerii de a te droga. Unii rezolvă dilema minimalizând importanţa problemei, spunând: “Nu voi fi prins, din moment ce mă droghez doar la sfârşit de săptămână, cu prietenii”.
O altă problemă se referă la lipsa de siguranţă implicată de schimbări majore ale stilului de viaţă - de exemplu, cel ce renunţă la băutură poate pierde un prieten, cu care obişnuia să bea, de unde un viitor nesigur şi lipsit de speranţă.
Sau, necesitatea de a opera schimbări există, dar lipseşte încrederea ca aceste schimbări vor putea fi duse la bun sfârşit.
Tot aşa, alţi factori influenţează acceptarea tratamentului: experienţe anterioare negative de tratament, motivaţie negativă relaţională, bariere exterioare de care trebuie ţinut seama, atitudini culturale şi apartenenţe ideologice. Chiar ajutorul care li seoferă poate fi inacceptabil pentru ei, deşi îl doresc. De exemplu, un pacient poate accepta medicamente pentru scăderea tensiunii, dar nu poate fi convins să ţină regim sau să-şi îmbunătăţească condiţia fizică prin exerciţii.
Iată câteva exemple de intervenţii eficiente, în încercarea de a rezolva problemele de aderare:
- semn al unei relaţionări imperfecte
- identificarea experienţelor pozitive faţă de ajutorul primit
- capacităţi de cooperare sau eficienţa personală suportivă
- manifestarea optimismului faţă de rezultatele tratamentului
Toate aceste strategii sunt rodul propriei experienţe clinice. Ele pot fi categorisite ca strategii pentru Faza 1 şi pentru Faza 2.
. descoperirea nivelului actual al acceptării problemei şi a tratamentului pentru fiecare individ;
. formularea de ipoteze, în funcţie de dorinţele, credinţele, sentimentele şi experienţe ce influenţează fiecare din aceste dimensiuni;
. considerarea de opţiuni pentru rezlvarea ambivalenţei privind atât schimbările cât şi tratamentul.Strategiile din Faza 2 sunt centrate pe ajutarea pacienţilor să-şi dezvolte un plan de aderarea potrivit cu capacităţile, resursele, preferinţele şi nevoile de tratamente individuale.
Faza 1: Strategiile tradiţionale de aderare implică transmiterea, instruirea sau demonstrarea a ceea ce urmează să realizeze tratamentul şi a ceea ce este necesar pentru ca el să aibă succes (Zweben & Li, 1981). Presupunerea implicată este că pacienţii sunt mult mai conectaţi la tratament dacă li se dau informaţii corecte privind rolul şi funcţia clinicianului, dar şi cele ale pacientului. Astfel, se obţine cooperarea pacientului care începe tratamentul având probleme destul de mari cu acceptarea; toate dubiile legate de tratament pot proveni tocmai din incorecta informare, nu neapărat din lipsa de motivare.
Pentru pacienţii ce nu prea au probleme de acest gen, tehnicile clasice, de inducţie, pot fi insuficiente. La aceşti pacienţi poate fi vorba de o lipsă de motivare, neîncredere în terapeut sau ambivalenţa faţă de schimbare, mai mult decât de ignoranţa sau neînţelegerea scopurilor tratamentului.
Primul pas îl reprezintă “cunoaşterea pacientului” suficient de bine, pentru a-l înţelege şi pentru a-I oferi astfel o perspectivă mai largă. Este nevoie să se creeze o atmosferă de securitate, de siguranţă.
In concluzie, este vorba despre cunoaşterea pacientului cu toate problemele şi necazurile sale, a motivaţiilor, a temerilor, a situaţiei financiare şi familiale etc. (un fel de anamneză adâncită).
Faza 2: Presupune negocierea unui plan de aderare, doar după ce se ajunge la un consens cu pacientul. Terapeutul avansează mai multe ipoteze de lucru, cu alternative – trebuie evitată negocierea cu pacienţii care încă mai au dubii, pentru a nu-I determina să se simtă sub presiune.
Unii indivizi, confruntaţi cu sarcina neplăcută de a hotărî dacă să înceapă tratamentul, pot fi pregătiţi să acţioneze în timp (un fel de temporizare) – şi se poate întâmpla ca, după ce au plecat, pacienţii să revină, schimbându-şi atitudinea între timp – chiar într-un mod negativ: acest lucru se poate întâmpla când pacienţii nu pot să se destăinuie, mai ales în faţa unei persoane cu autoritate; unii au senzaţia că nu au “dreptul” de a chestiona autoritatea, astfel încât se simt mai în siguranţă dacă par cooperanţi – ceea ce se va dovedi contraproductiv, în timpul tratamentului.
Astfel, este imprtant ca terapeuţii să atragă atenţia pacienţilor asupra unor posibile reacţii viitoare, descriindu-le aceste reacţii şi discutând despre posibilităţile de a le face faţă. Astfel, spre sfârşitul fazei 2, consilierul poate transmite următorul mesaj: sentimente cofuze şi amestecate privind tratamentul şi efectele lui, ca şi momentele tensionate sau de luptă reprezintă o parte normală a procesului tratamentului şi nu semne de eşec; discutând deschis aceste probleme, se ajunge la posibilităţi reale de a învăţa şi de a merge mai departe. Acest mesaj”nonperfecţionist” reduce sentimentu de vinovăţie sau de jenă ce apare destul de des atunci când un pacient nu poate coopera; de asemenea, foloseşte şi ca mecanism de “imunizare” a pacientului faţă de reacţiile impulsive vis-à-vis de dezamăgire, frustrare sau insatisfacţie faţă de rezultatele obţinute.
Consideraţii etice
Prezentăm câteva principii ce trebuie respectate, din punct de vedere al eticii profesionale, în interviurile motivaţionale -, insistând asupra acestui aspect mai ales pentru că acelaşi tip de investigare l-am utilizat generic pentru obţinerea de date în domeniul dependenţei de drog.
- când simţiţi că apar disonanţe în interrelaţionare sau în zona de disconfort etic, claificaţi imediat atât aspiraţiile pacientului, cât şi pe ale Dvs. (ex.: o pacientă a lui Rollnick a venit pentru a se trata de atacuri de panică; la fiecare şedinţă însă venea cu o nouă problemă: ba anorexie, ba problemele cu o colegă de serviciu etc.: Rollnick a simţit că se învârt “în jurul cozii” şi că nu o poate ajuta dacă nu cunoaşte problema principală – de fapt, pacientei îi face plăcere să vină şi să discute – a hotărât să atace problema frontal, respectiv să se întoarcă la atacurile cu panica, pentru care să stabilească strategia de rigoare).
- când părerea Dvs. privind interesul pacientului este în disonanţă cu dorinţele acelui pacient, reconsideraţi şi renegociaţi agenda, arătând clar care vă sunt părerile şi aspiraţiile privind problema acelui pacient. (Ex.: o pacientă care vine pentru a-şi rezolva problema privind jocul la cazino – dar, din discuţii, reiese că nu aceasta era problema principală, ci faptul că se plictisea îngrozitor cu viaţa pe care o ducea, soţul fiind cel care o ameninţase că divorţează dacă ea mai joacă – au stabilit o strategie prin care pacienta să-şi recapete “pofta de viaţă” şi, după o perioadă de 6 luni, renunţase şi la jocul de cărţi şi era şi mulţumită sufleteşte).
- Cu cât implicarea personală în cazul unui client creşte, cu atât mai nepotrivită este folosirea metodei interviului motivaţional. Este clar nepotrivită când implicarea personală poate fi în disonanţă cu interesul pacientului (ex.: Miller se afla într-un avion; o pasageră a început să-I povestească despre munca ei, respectiv vânzarea de avioane particulare – vorbind despre felul în care încerca să-I motiveze pe posibilii cumpărători, Miller se antrenează în discuţie, spunându-I despre tehnica lui – când pasagera a devenit prea interesată, Miller a realizat că “vorbise mai mult decât trebuie” şi a încetat discuţia).
- Cu cât rolul Dvs. Implică o mai mare putere coercitivă de a influenţa comportamentele şi rezultatele pacientului, cu atât trebuie să fiţi mai atent când folosiţi interviul motivaţional. Când puterea coercitivă se combină cu investiţia personală în rezultatele pacientului, nu este etic să folosiţi interviul motivaţional. (ex.: Rollnick a fost rugat de o avocată să fie învăţată tehnica interviului motivaţional, pentru a-şi putea pregăti clienţii pentru depoziţii – I s-a atras atenţia că nu ar fi etic să apliceaceastă metodă şi cu martorii părţii adverse. )Apud rollnick & Miller, 2001).
