De la primul ţipăt al noului născut până la terminarea adolescenţei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gândit părinţilor şi cer mijloace raţionale de rezolvat. De obicei soluţionarea problemelor se face în conformitate cu temperamentele părinţilor şi ale copiilor. A te conduce după temperament şi nu după judecată este o greşeală. Nici o pedagogie nu poate înlocui bunul simţ şi raţiunea. Viaţa familială trebuie organizată mai ales de părinţi, căci de organizarea vieţii sociale se ocupă şi organelle componente.
Încă din primele luni de viaţă sugarul reacţionează la unii excitanţi prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influenţate de cât de părinţi. Totuşi răspunsul părinţilor la reflexele lor trebuie să fie raţional pentru a ale disciplina. Greşelile de comportare ale părinţilor faţă de copii duc la conflicte repetate, transformând copiii în tirani ai casei.
Educaţia se poate considera că a dat greş dacă nu se stabileşte o serioasă legătură psihică între părinţi şi copii, însoţite de respect şi încredere reciprocă. Desigur, că un copil are dreptul să aibă pretenţii de tot felul de părinţi, după cum şi aceştia sunt în drept să dorească satisfacţii de la copil.
Conflictul în colectivul familial trebuie evitate, iar greşelile înlăturate. În continuare voi enumera câteva greşeli posibile din partea părinţilor: răsfăţarea, egoismul, minciuna, lecturile inutile, încăpăţânarea.
Egoismul
Răsfăţul şi egoismul sunt fraţi gemeni. Egoismul, adică dragostea exagerată de sine, nu este ceva înnăscut, permanent sau nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din naştere.
Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al răsfăţului. Spre a evita plânsul şi mofturile copilului mic, părinţii îi satisfac toate poftele. În casă el face tot ce vrea, chiar dacă aduce prejudicii obiectelor.
Caracterul i se dezvoltă în funcţie de comportarea părintească şi de condiţiile de viaţă. Familia de obicei influenţează copiii, care la rândul lor modifică psihologia membrilor familiei. Înseamnă aceştia au obligaţia de a transforma viaţa copilului astfel încât el să se poată adapta la realitate.
Răsfăţarea
Răsfăţarea este un factor negativ în dezvoltarea copilului. Şi-au pus vreodată părinţii întrebarea dacă în viitor viaţa îl poate răsfăţa aşa cum l-au răsfăţat ei în copilărie? Când un copil în etapa preşcolară are înclinaţii spre egoism, părinţii trebuie să fie atenţi, trebuie să îl educe în direcţia respectului pentru oameni şi să provoace adaptarea lui în colectivul din care face parte (grădiniţă, cămin, creşă).
Nu se pot pretinde părinţilor realizări spectaculoase, ci numai o orientare justă a problemelor copilăriei.
În primul rând trebuie să renunţe la comportarea greşită de a considera copilul ca soarele familiei, obligând membrii colectivului familial să se învârtească ca nişte planete în jurul lui. Înlăturarea simţului egoist dă rezultate bune, dacă condiţiile vieţii de familiei şi cele de şcoală sunt astfel dirijate încât copilul, privind viaţa ca într-o oglindă, să nu se vadă doar pe el, ci să considere că mai există şi alţi oameni pe lume, tot atât de merituoşi ca şi el. Părintele care se străduieşte ca copilul sau să aibă în viaţă doar satisfacţia unui trai îmbelşugat şi o viaţă comodă va avea decepţii.
La un moment dat, la fel ca omul care-şi pierde vederea, copilul nu se va putea conduce singur.
Viaţa armonioasă a unui om nu se poate desfăşura corect, decât dacă trăieşte într-un mediu social prielnic aşa că pe lângă calităţi fizice şi psihice, copilul să fie îndrumat să aibă şi calităţi sociale.
Civilizaţia umană dă satisfacţie doar oamenilor care sunt educaţi din vremea copilăriei să nu ocolească colectivele, ci să-şi găsească fiecare locul potrivit în mijlocul oamenilor. Când un părinte se gândeşte la viitorul copilului său, nu trebuie să facă calcule egoiste. El nu trebuie să îndrepte educarea doar în direcţia de a forma din copil un mijloc de a-I înlesni traiul la bătrâneţe.
A pune copilul să trăiască în conflict excepţional, în lux, cu distracţii numeroase, în respect faţă de toanele lui, înseamnă a-i pregăti drumul egoismului, iar stimularea altruismului dă până la urmă rezultate negative. Nu trebuie să mimezi dragostea către omul apropiat, ci trebuie să o simţi. Este în interesul copilului să fie crescut în condiţiile sociale ale vieţii viitoare. Unui copil nu trebuie să i se exalteze amorul propriu, prin lăudare exagerată, oricâte calităţi ar avea.
A considera că tot ce face şi tot ce spune este admirabil şi foarte spiritual duce la hipertrofierea lui. El se va considera supranormal de dotat. Pavlov în sfaturile date studenţilor, a spus: “Nu vă lăsaţi copleşiţi de orgoliu. Din cauza lui veţi persevera acolo unde ar trebui să cedaţi şi tot din cauza lui veţi pierde măsura obiectivităţii.”
Despre egoism, ca o consecinţă a răsfăţului se pot da multe exemple. Iată un exemplu relatat într-o poveste. Copilul unui rege era foarte răsfăţat de familiei, fiind ţinut izolat de oameni, mai mult din mândrie familială, decât de voinţa lui. Într-o zi, un dregător al ţării îl duce la fereastră ţi îl pune să privească strada pe unde mişunau oameni după fel de fel de treburi. Apoi îl întreabă pe copil: “Ce vezi afară?” El răspunde: “Oameni, flori, păsărele, arbori”.
“- Acum îţi pun afară, îndărătul geamului câteva tăblii de argint”, spune dregătorul, “cum geamul s-a transformat în oglindă, spune-mi: Ce vezi acum?”
“ – Mă văd doar pe mine.” Dregătorul înţelept completează: “Când omul e plin de arginţi şi nu se mai vede decât pe el, pierde înţelepciunea. Păcat!”
Răsfăţarea se confundă de multe ori cu alintarea. Există totuşi deosebi între ele: oricărui copil îi place să fie alintat. Dacă alintarea este exagerată, trecându-se peste măsura normalului, se ajunge la faza anormală, denumită de oameni răsfăţ. Este adevărat cu părinţii au obligaţia de a avea în familie o atmosferă de bucurie şi voie bună, de case să profite din punct de vedere psihic copilul, dar aceasta se poate abţine fără manifestări de alintare exagerată.
E mai just ca părinţii să manifeste în faţa copilului o purtare caldă, prietenoasă şi moderată.
Desigur, că drămuirea sentimentelor nu este uşoară, dar este periculos să păstreze mereu o poziţie afectivă exagerată. Nu trebuie să se modifice echilibrul nervos al copilului prin manifestări care vatămă relaţiile copilului cu mediul în care trăieşte. Prea multe dezmembrări verbale, prea dese sărutări, exagerarea cântatului la patul copilului mic, legănatul, strică liniştea şi somnul copilului.
Cu timpul copilul îşi transformă aceste mici excitaţii psihice, într-o stare de nelinişte şi plâns fără rost, din care se potoleşte doar prin dezmembrări. Copilul răsfăţat devine pretenţios nu numai în interpretarea celor ce i se spun, ci şi cu privire la modul cum i se vorbeşte; nimeni nu are voie să-i facă o observaţie pe ton ridicat, căci plânge imediat; la culcare vrea să îi caute numai cineva din casă a cărui voce îi place; dacă o persoană i-a vorbit pe un ton mai aspru, copilul răsfăţat nu-i admite contactul. Dându-i-se satisfacţie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei. Răsfăţatul, cu de la sine putere, îşi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de vârsta lui. Nu rareori este grosolan cu cei din casă.
De cele mai multe ori grosolănia este o firmă de jignire a cuiva din casă, fără a trăda fondul real al temperamentului lui ce reprezintă de fapt o manifestare de răsfăţ. După cum politeţea omului nu reprezintă totdeauna delicateţea lui, un om politicos poate fi un om profund egoist, un copil, uneori grosolan, poate fi în fond un suflet delicat. Părinţii pot retuşa defectul răsfăţului, înainte ca acest defect să se permanentizeze. Între răsfăţare şi egoism este doar un pas.
În general, egoismul copiilor este provocat de comportarea nejustă a părinţilor, care au răsfăţat peste măsură copiii, nu le-am refuzat nimic şi au căutat să le facă doar plăceri. Răsfăţarea copilului mic se poate remedia. Copilul nu trebuie crescut într-o atmosferă de adoraţie, lipsă de respect pentru ceilalţi oameni, ci trebuie mereu sfătuit să nu aibă o atitudine injustă şi nedelicată pentru persoanele din jurul său.
În literatura biografică constatăm că cei mai mulţi savanţi au trăit o copilărie nerăsfăţată. Iată ce se cunoaşte despre copilăria lui Victor Babeş. Tatăl lui Victor, magistratul Vicenţiu Babeş, avea o familie numeroasă, nouă copiii, pe care îi întreţinea cu eforturi mari. El nu admitea răsfăţarea copiilor, era sever cu ei, dar avea grija educaţiei lor. Copii îl respectau şi ştiau că atunci când el lucra în camera lui de birou, trebuiau să fie disciplinaţi, să nu facă gălăgie şi să vorbească în şoaptă.
Minciuna
De multe ori, în mod inconştient, părinţii învaţă copii să mintă. Iată câteva exemple. O mamă, cu cele mai bune intenţii, promite copilului o jucărie, cu intenţia de a-l determina să mănânce ceva ce lui nu-i place. Nu rareori se aud asemenea promisiuni făcute copiilor. Mama spune: “Dacă mănânce supa, mama îţi cumpără un căluţ!” copilul mănâncă, dar mama nu se ţine de promisiune.
Un copil refuză să se spele. Mama îi spune: “Hai, spală-te repede! Mergem la plimbare cu maşina unchiului!” copilul se spală, dar mama a uitat de făgăduinţă. Promisiunile mincinoase se repetă zilnic.
Copilul constată că mama, cu toate că făgăduieşte, nu se ţine de cuvânt. El nu mai se încrede în sinceritatea ei. La rândul lui va căuta şi el să-şi mintă mama. Este rândul tatălui. El vrea să convingă copilul să primească un medicament amar şi îi spune, plescăind din gură: “Vai, ce sirop plăcut! O să-ţi dau o linguriţă, dar să nu ceri mai mult!”. Copilul o ia, dar constată că tatăl l-a minţit. Nu era mai normal ca tatăl să fi purtat cu copilul o conversaţie de lămurire în casă să-I spună că omul ,uneori, este obligat să accepte şi lucruri mai puţin agreabile? Nu este mai raţional ca noţiunile de adevăr sau minciună să fie cunoscute de copil prin colorit? Minţirea copilului de trei ani este fără importanţă serioasă, totuşi trebuie evitată.
Manifestările copilului mic sunt subconştiente, fiind dominate de cele văzute şi auzite în familie. Copilul devine o copie a celor văzute în familie şi a sistemului lor educativ. Educaţia poate influenţa copilul începând de la vârsta de preşcolar. În general, după vârsta de trei ani, copilul care minte săvârşeşte acest act căutând să evite o pedeapsă, deci o face de frică. Dacă a spart o farfurie şi este brutalizat, a doua oară ca să scape de pedeapsă va minţi, spunând că nu el a făcut stricăciunea, ci un alt frate (soră) sau pisica. Minciuna devine un reflex de apărare.
Dacă i s-a vorbit frumos şi i s-a spus că altă dată trebuie să fie mai prudent în mişcările lui, ar fi înţeles şi ar fi evitat denaturarea adevărului. Dacă un şcolar vine acasă şi să spună tatălui:
- Am dat lucrare la matematică şi eu am făcut foarte bine!
- De unde ştii?
- Am copiat de la colegul meu de bancă şi el este premiantul clasei!
- Şi este bine să-l înşeli pe profesor?
- Dar tu nu minţi când e nevoie?
Un răspuns pe măsura educaţiei primite.
Un alt exemplu: sună cineva la uşă. Copilul se uită pe geam şi îi spune tatălui: “Tată, a venit domnul cutare!”. Tatăl îl învaţă să răspundă:
- Spune-i că nu-i nimeni acasă!
Se face, în acest caz, o dublă greşeală. Copilul a învăţat să mintă şi apoi este învăţată că poate trece peste obligaţiile sociale. Exemple se mai pot da multe. Când tatăl vine obosit de la serviciu şi spune fiului: “Vreau să mă culc. Oricine mă caută, nu sunt acasă!”, copilul notează că se pot spune minciuni. Când mama dă băiatului bani de buzunar peste suma stabilită de tată şi apoi adaugă: “Îţi dau, dar tata să nu afle!”, se favorizează minciuna şi se satisface pofta de a risipi bani câştigaţi greu.
A crede că un copil se poate dezvolta psihic bine într-o atmosferă de minciună, presupune să părinţii îl socotesc naiv, prost, surd sa orb. Dacă acest copil este inteligent, va căuta să afle de colegi şi alte explicaţii asupra unor acte pe care părinţii i le-au transmis denaturat. Copilul, pe măsură ce se dezvoltă psihic, vrea să ştie tot. Este preferabil ca părinţii să îi explice în mod onest şi nu în ambalaj de minciuni.
Conversaţiile intime între părinţi şi copii, presărate uneori cu confidenţe, trebuie realizate cu precauţiile şi amănuntele necesare. Ele trebuie să fie instructive, bazate pe adevăr şi sinceritate. Dacă un copil este minţit mereu ajunge să vadă adevărul în mod tulbure, confuz şi lipsit de interes.
Rolul educatorilor din familie este de a face pe copil încă de mic să capete interesul pentru adevăr prin povestiri morale, prin desene realiste şi jocuri distractive. Părinţi trebuie să nu aprobe minciuna. Când în casă s-a găsit cerneală vărsată pe covor, iar tatăl întreabă cine a făcut-o, altă mustrare trebuie să facă dacă copilul minte, aruncând vina pe altcineva, şi o alta, mult mai blândă şi înţelegătoare pentru copilul car mărturiseşte adevărul. Dacă minciuna unui copil trebuie dezaprobată, francheţea sa trebuie apreciată. Nu poartă uneori vina minciunilor copilului chiar părinţii? Să mai completăm această afirmaţie cu un exemplu: Un copil mic şcolar, lipseşte de la şcoală din motive familiale. Copilul întreabă: “Ce să spun profesoarei dacă mă întreabă de ce am lipsit?” Mama răspunde: “Spune-i şi tu că ai fost bolnav!” Poarta este deschisă spre minciuni.
Când acest copil învăţat cu minciuna, va voi să lipsească de la şcoală, dacă nu şi-a pregătit lecţiile, se va plânge de boli imaginare. Este o greşeală condamnabilă aprobarea sau încurajarea acestor abateri de la adevăr. Cu toate acestea nu toţi copiii care spun neadevăruri trebuie consideraţi mincinoşi. Uneori alterează adevărul pentru a deveni interesaţi. Ei deformează întâmplările şi povestirile pentru a amuza pe ascultători. De multe ori părinţii ştiu că odraslele lor mint, se fac că nu înţeleg, pentru a produce plăcere copilului.
Îngăduinţa aceasta nu este sănătoasă. Şcoala se vede de multe ori în situaţia de a lupta contra relelor obiceiuri căpătate prin greşeli educative săvârşite de părinţi. Dacă se constată că un elev are năravul minciunilor, trebuie ajutat pentru a învinge asemenea porniri. El trebuie integrat intr-un grup de colegi cu deprinderi sociale şi morale sănătoase, pozitive. El va simţi între colegi buni. Seriozitatea muncii şcolare şi buna împlinire a ei. Părinţii să nu cocoloşească greşelile nărăvaşului. Conştiinţa copilului trebuie îndrumată spre însuşirea sentimentului onoarei şi răspunderii pentru manifestările lui.
Trăsăturile negative ale caracterului mincinos, rămăşiţe ale greşelilor educative din familie, se pot modifica prin formarea unor calităţi psiho-morale de valoare superioară. În acest scop comportarea părinţilor trebuie să fie pentru copil exemplu de imitat. Prin imitaţie, dacă familia nu-i dă exemple bune, el şi le va însuşi pe cele rele.
Când un copil e mincinos, trebuie luat în considerare mediul în care trăieşte şi examinat raportul existent între el şi părinţi. Minciuna unui copil este mai puţin importantă decât cauza ei. Copiii sunt mai uşor de
educat decât părinţii. Şi toate cele spuse până acum, minciuna nu este totdeauna un defect, atunci când intervine imaginaţia, în general atât de bogată la copii. De la minciună la imaginaţia visătoare este o distanţă mică. Uşinski afirmă că: “pentru copii nu există imposibil căci ei nu cunosc diferenţa dintre posibil şi imposibil. Ei nu cunosc realitatea, aşa că o pot modifica prin minciuni.” Acestea sunt nevinovate care se pot justifica prin sfaturi şi nu prin dojeneli. Când copilul devine mare sau adolescent, imaginaţi lui se sprijină pe priceperi şi pe o experienţă de viaţă mai bogată. El nu mai are voie să mintă pentru a dovedi ceva. Imaginaţia lui nu trebuie să dovedească falsuri, ci dezvoltarea unei atitudini critice, sănătoase.
De multe ori, elevul nu poate ajunge la acest rezultat fără ajutorul părinţilor, care au obligaţia de a arăta drumul drept. Este drept că nici un om activ şi normal nu poate evita fantezia, dar la tineri această înclinaţie este mai dezvoltată decât la oamenii în vârstă. Reacţiile copiilor trebuie selectate. Părinţii când aleg lecturile pentru copil trebuie să fie atenţi să priceapă fantezia şi sensibilitatea copiilor.
Fiecare copil are felul lui de a fi, bucuriile sale, modul în care apreciază şi considera ceea ce vede în jurul lui. Uneori copiilor mici le place să citească sau să li se citească întâmplări din viaţa animalelor domestice; altora despre copii leneşi sau nemerituoşi. Mai sunt şi dintre aceia cărora le plac lecturile privind succesele unor copii fruntaşi ai vieţii şcolare. Nu toate povestirile impresionează în mod egal pe toţi. Greşesc părinţii care vor să impună copiilor să le placă ceea ce îi emoţiona pe ei când erau mici.
Un educator raţional nu trebuie să facă glume sau ironii asupra preferinţelor le lectură ale copiilor.
Dacă un copil ar voi să citească ceva cu care educatorul nu este de acord, trebuie lămurit de ce nu trebuie să persiste în dorinţa sa. Ar fi absurd ca unul din părinţi să se irite şi să lupte, fără motive justificate, contra sentimentelor şi dorinţei copilului.
Copiilor în perioada preşcolară le place să li se citească întâmplări din viaţa animalelor sălbatice. Atât în timpul lecturii, cât şi după aceea, educatorul trebuie să explice copilului cele citite, pentru ca orizontul lui intelectual să se lărgească. Preşcolarilor şi şcolarilor mici li se vor citi episoade din istoria patriei, vor vizita ulterior muzee istorice unde va primi explicaţii complementare corespunzătoare vârstei sale.
Toate faptele de eroism trezesc în sufletul copiilor dorinţa de a le imita. Poeziile clasice ale lui Bolintineanu, Coşbuc, Alecsandri, sunt foarte apreciate de copii. Ele dezvoltă sentimente pozitive de forţă de ţară şi poporul din care face parte şi, în plus, cultivă sentimentele estetice. În literatura legată de istorie copilul găseşte exemplul din eroismul oamenilor care au subordonat viaţa lui intereselor înalte. Pentru copiii mari se poate recomanda citirea biografilor oamenilor iluştri, care pot fi nu numai un izvor de cunoştinţe noi, dar pot constitui un mijloc de educaţie individuale şi socială. Lucrările biografice au darul de a trezi elevilor interesul spre studii şi ştiinţă, căci majoritatea lor sunt expresia oamenilor care au muncit cu sârg spre a-şi vedea încununată de succes atât munca, cât şi ideea care pe unii i-a urmărit toată viaţa. În orele libere şi de vacanţă copiii trebuie să se distreze. Cea mai de folos “distracţie” este lectura, de preferat cea umoristică. Este bine ca în acest lectură să existe şi un fond educativ. Operele lui Ion Creangă, I. L Caragiale sau ale lui Topârceanu sunt recomandate în mod deosebit. Buna dispoziţie rezultată în urma lecturilor umoristice întreţine sănătatea copilului, constituind şi o medicaţie contra oboselii. Educaţia se desăvârşeşte sub influenţa unor lecturi sănătoase, iar cunoştinţa morală a copiilor se întăreşte. Unora dintre copii le plac explorările polare sau cele realizate în regiuni necunoscute.
Este normal ca dorinţa lor să fie satisfăcută, căci îmbogăţeşte cunoştinţele geografice şi cele privitoare la obiceiurile oamenilor care au trait prin alte locuri. În general, lectura devine nu numai instructivă, ci şi mobilizatoare, căci descifrează în slova cărţilor bune, că numai menirea conştientă şi plină de abnegaţie creează succesul propăşirii ideilor lor.
Încăpăţânarea
Un copil este etichetat încăpăţânat, dacă persistă cu îndârjise într-o atitudine negativă faţă de o obligaţie ce i se impune. Este o deosebire între ambiţie şi obligaţie. Ambiţia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator şi astfel să faciliteze viaţa omului. Ea provoacă dorinţa şi apoi străduinţa de a realiza în favoarea omului opere folositoare. Încăpăţânarea este o străduinţă neraţională într-o comportare negativă. Este un defect şi nu o calitate. Trebuie întotdeauna cercetate cauzele încăpăţânărilor vicioase, repetate. Încăpăţânarea pasivă a unui copil, adică refuzul repetat de a executa o dispoziţie dată de unul din părinţi, poate fi cauzată de o inhibiţie nervoasă, greu de combătut în familie, crescând de multe ori nevoia de a consulta un specialist (medic).
Încăpăţânarea începe să se dezvolte cam pe la vârsta de doi ani. Copilul refuză să mănânce ce-i dau părinţii, vrea să doarmă în patul mamei, se spune prin plânsete la îmbăiere, nu vrea să se îmbrace decât aşa cum vrea el, plânge când este îmbăiat, etc. Exemplul părinţilor joacă un rol important în ciudăţeniile copilului. Părinţii încăpăţânaţi în anumite atitudini vor creşte copii încăpăţânaţi.
Imitarea joacă un rol important în comportarea copilului. Este o greşeală de a nu se lua o atitudine hotărâtă faţă de un copil încăpăţânat, în speranţa că atunci când va deveni mai mare o să-i treacă şi o să-i vină mintea la cap. Un copil mic nervos şi cu toane trebuie să locuiască într-o cameră în care noaptea să doarmă pe întuneric (fără sursă luminoasă). Întunericul favorizează gândirea sănătoasă şi ameliorează starea nervoasă. Ca cearta şi morala făcută unui copil să reuşească în scopul ei, trebuie să nu fie făcută pe un ton aspru şi însoţită de ameninţări fără rost. Educatorul trebuie să fie raţional, să nu-şi descarce nervii asupra copilului. Unele încăpăţânări sunt cauzate de greşeli educative. În etapa preşcolară, copilul este foarte sensibil şa dojeni. Dojana repetată naşte în copilul de această vârstă un sentiment de revoltă, care se manifestă prin repetarea acceselor de încăpăţânare. Cearta şi morala făcute unui asemenea copil nu trebuie să se desfăşoare în public. O criză de încăpăţânare începută în public durează mult mai mult decât alta care se produce doar în faţa educatorului. E preferabil ca discuţia cazului să se facă mai târziu, când accesul de încăpăţânare a trecut şi se poate discuta liniştit cu copilul.
Când copilul şi-a recunoscut vina şi promite că se va îndrepta, tonul moralei trebuie să se modifice. Părintele trebuie să se declare mulţumit dacă vinovatul promite că nu va mai repeta greşeala. Nici un rezultat fericit nu se poate obţine dacă în faţa unui copil negativizat până la încăpăţânare se folosesc ameninţările violente, ţipetele sau bătaia. După ce criza nervoasă a trecut, e mai bine ca a doua zi să se arate copilului că procedeul lui a fost greşit şi că pe viitor să nu mai nege sfaturile date părinţi.
În discuţii, copii trebuie sfătuişi să se debaraseze de toate, să-şi domine pornirile supărătoare, să aibă aceeaşi dragoste pentru membrii familiei, pe care şi ei la rândul lor o au pentru copii.
Abandonarea încăpăţânării nu se poate obţine cu forţa. Într-un asemenea caz un tată a luat măsura de a forţa o cedare a toanelor copilului prin izolare într-o cameră depărtată a casei. Cu acest sistem de pedepsire nu a ajuns la nici un rezultat. Copilul reacţiona prin accentuarea încăpăţânării. Tatăl venea din când în când şa copil si-l întreba: “Te-ai domolit? Ai să pui pe tine flanela?”, iar copilul răspundea mereu: “Aşa vreau eu şi aşa am să fac!” Vine mama şi îi vorbeşte blând: “Nu merită ca neînţelegerea asta fără importanţă să ne necăjească pe toţi. Văd că ai plâns. Păcat, tu eşti un copil bun şi ştiu că nu ne vom certa niciodată. Poate că ai şi tu dreptatea ta. Tu eşti un copil înţelegător. Te rog. Fii cuminte!” Rezultatul a fost prompt: criza a trecut, copilul nu a mai fost certat zilnic, şi şi-a modificat comportarea, şi-a dat seama că încăpăţânarea e un rău sfătuitor. Desigur, că nu toate poftele unui copil încăpăţânat trebuie satisfăcute. Când mama vrea să meargă într-o direcţie şi copilul în alta, mama să-şi impună voinţa. La masă să nu se servească încăpăţânatului ce şi cât vrea el. Când ajunge la vârsta şcolară, persoana care-l conduce la şcoală să nu-i poarte ghiozdanul, chiar dacă cere stăruitor acest lucru. Să fie educat în sensul că el singur trebuie să suporte greutăţile sale.
Educatorul trebuie să conducă, cu stăruinţă purtarea copilului. Pentru ca să se obţină de la un copil mic o atitudine dorită de părinţi, tonul lor trebuie să fie domol, să se utilizeze o conversaţie lungă, prietenoasă şi despre alt subiect decât cel al diferendului interior. Să nu se mai facă aluzie la conflictul trecut, pentru ca să nu se obţină o nouă ripostă. Când încăpăţânarea copilului poate avea consecinţe regretabile, din păcate trebuie să se utilizeze mijloace de domolire mai active.
Când un copil persistă în atitudinea lui sau devine răuvoitor se poate utiliza pentru domolirea lui şi pedepsirea fizică, bineînţeles fără utilizarea unei aspre violenţe. Copilul se revoltă de multe ori la constrângeri forţate. Vârsta preşcolară este vârsta protestului şi a negativismului.
Copilul încăpăţânat vrea să facă tocmai ceea ce nu-i este permis. E folositor ca pentru disciplinarea lui să fie pus să se joace în compania unor copii nerecalcitranţi. Frecventarea unei grădiniţe de copii este utilă. Un colectiv de copii disciplinaţi poate avea o influenţă favorabilă. Ceea ce este obligatoriu în comportarea părinţilor este o atitudine fermă. Când i se spune copilului: “Nu! trebuie să fie nu”, iar când se spune Da! trebuie să fie Da!” Este o greşeală care va avea repercusiuni în viitor, ca un copil să fie corupt prin daruri, pentru a face ceea ce doresc părinţii. Copilul ca repeta accesele lui la negativism, ştiind că vor fi răsplătite.
Constrângerea nu trebuie să fie brutală. Unele mici pedepse, deşi blânde, sunt usturătoare. Refuzul de a-l plimba atunci când cere, refuzul de a a-i înlesni să se joace cu un prieten, au valoare educativă.
În cazul pedepsirii să i se explice şi motivul constrângerii. Dacă unui copil mai măricel I se refuză o dorinţă care reînvie spiritul lui de contrazicere, să nu i spună doar: “Nu-ţi permit!” Trebuie să o se explice şi motivul. Desigur că sub pretextul de a nu admite în comportamentul copilului încăpăţânare, el nu trebuie să fie transformat într-un executor al ordinelor date de părinţi.
Personalitatea lui trebuie să se întregească şi cu o stare de independenţă logică. Părintele nu trebuie să aibă nici capul plecat la minciună, nici urechea surdă la unele pretenţii ale copilului.
