Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului.
Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri.
În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens.
Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri.
Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale.
Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative.
După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Au loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările.
O fetiţă are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi. Se pot juca de-a şcoala , în care profesorul salută copii şi spune “Mulţumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă.
După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii.
Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile.
