Odată cu lansarea psihanalizei, considerată şi azi o viziune modernă, structuralist-dinamică asupra personalităţii, Sigmund Freud explică sistemul psihic ca pe un „întreg”, ansamblu articulat şi organizat din părţi, instanţe antinomice care se determină genetic şi funcţionează în strânsă dependenţă una faţă de cealaltă. Încă din 1920, în teoria Supraeului şi după 1923, când defineşte „Eu-l ideal”, Freud sugera de fapt că, dincolo de ceea ce îşi doreşte individul şi-l ancorează cu tot ansamblul său instinctual în realitate, există un model îndepărtat, greu de atins şi complicat de propria conştiinţă. El intuia că acest model abstract şi totodată, „ideal de viaţă”, cenzurat puternic de o morală a Eu-lui (mediatorul vieţii conştiente şi apărătorul individului în adaptarea imediată) concentrează în sine imaginea echilibrului sau a reacţiei mature, optime, necontestată de o societate destul de aspră şi mereu mai exigentă cu existenţa umană. Problemele-obstacol, ivite în calea comunicării şi relaţionării umane, reflectate inconştient de individ ca o conflictualitate, Freud le-a privit ca factori obiectivi, determinanţi, generativi de anxietate şi nevroză. De fapt, aceiaşi, atât pentru persoanele normale, echilibrate cât şi pentru nevrotic, doar că, acesta din urmă nu reuşeşte să reacţioneze matur şi adecvat sau fără agresivitate. Freud observase că înţelegerea şi conştientizarea conflictualităţilor problematice, dezvăluite din inconştientul sau trecutul persoanei, liniştea, conştiinţa individului, că raţiunea anula efectele anxietăţii (de fapt, a temerilor de a nu se putea adapta sau preveni realitatea). Modelul abstract de Eu şi adaptarea spre care tinde individul, pe care Freud l-a intuit ca existând în germene în orice conştiinţă, cuprinde în ansamblul său tot apanajul mecanismelor de adaptare şi confruntare cu realitatea. Fiind un ideal greu de atins care impune mereu noi exigenţe, el devine generatorul noilor nivele de creştere şi evoluţie a personalităţii, „motorul” care va impune conştiinţei noi sfere de înţelegere şi un plus de efort pentru o adaptare adecvată. Anna Freud (1946) specializată în psihanaliza copiilor a observat că individul, destul de prematur, încă din perioada copilăriei timpurii, manifestă slăbiciuni şi dependenţe faţă de exigenţele „idealului de Eu”. Chiar de la vârsta premergătoare pubertăţii, când individul are tendinţa rebelă de a se rupe de „modelul”, simţind impulsuri irezistibile spre acţiunile interzise, cea mai înaltă instanţă care-l influenţează rămâne tot teama de autoritatea paternă, tatăl reprezentând încă un substitut pentru Supraeu. La adulţi vom întâlni dezvoltări similare ale Supraeului şi mulţi indivizi, se pare, îşi ţin sub control impulsurile „antisociale”, prin frica de autoritate: poliţie, lege, pierderea poziţiei sociale, toate de fapt, un substitut al tatălui. „Moralitatea dublă”, alt fenomen pe care Anna Freud îl observase la copii, când aceştia foloseau un cod moral pentru adulţi iar altul pentru ei înşişi sau prietenii de joacă, apare ca fenomen vizibil şi la adulţi. Ei se comportă cam în acelaşi mod, adoptă o atitudine pentru ei înşişi sau prieteni şi altă „mască” în social sau în plan formal, în faţa persoanelor necunoscute şi a şefilor. Fenomenul explică, într-un fel, procesul evoluţiei spre un ideal al Eu-lui (omul aşa cum este, sincer cu sine însuşi, autentic) şi tranzitarea către Supraeu (omul aşa cum ar trebui să fie, matur, raţional şi rezonabil). Adultul etalează un Eu mult mai matur şi integrat, un ideal de dorit de Eu profund adaptat. Pe măsură ce cresc copiii, adolescenţii şi adulţii învaţă să mânuiască „codul moral dublu” cu mult mai multă îndemânare şi abilitate, doar că cei mici au încă mai multă onestitate şi mai puţină artificialitate. Totuşi, „dubla moralitate” poate fi doar o reacţie aparentă, de adaptare imediată la presiunile şi exigenţele lumii exterioare şi nu neapărat o dezvoltare a Supraeului, cu certitudine încă matur. În viziunea Melaniei Klein (1921), aceste dezvoltări ale Supraeului nu sunt identice cu „Supraeul lăuntric” – imagine ideală şi evoluată a Eu-lui, chiar dacă prima are în copilărie o anumită forţă de influenţă. „Dacă dorim să ajungem la adevăratul Supraeu (spune M. Klein) şi să-i reducem sau să-i influenţăm puterea de acţiune, singurul mijloc posibil este analiza, o analiză care investighează întreaga dezvoltare şi înţelege în termenii propuşi de Freud complexele care vor influenţa structura Supraeului” (1921, p. 75). Dezvoltarea în copilărie a Supraeului şi nu mai puţin cel al adultului, depinde de o multitudine de factori formativi de educaţie. Dacă, dintr-un motiv oarecare, dezvoltările Supraeului n-au atins nivele mulţumitoare, iar identificările cu modelul nu sunt în întregime reuşite, anxietatea, în care îşi are originea întreaga formare a Supraeului, se va accentua, predominând în funcţionarea acestuia, totodată mărind riscul nevrozelor.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, Sine, Supraeu, Eu, spirit, studii
