Copilul ar voi ca în toate zilele să se simtă mulţumit. El vrea să ocolească în viaţa sa orice împrejurare care l-ar nemulţumi şi aceasta pare firesc. Totuşi, el trebuie educat în aşa fel încât să priceapă şi să ştie că orice stare plăcută poate fi întreruptă în orice moment al vieţii. Trebuie să se bucure de orice plăcere a vieţii pe care i-o oferă părinţii sau condiţiile din jurul său şi să se gândească că în lumea asta mulţi copii sunt lipsiţi de plăcerile oferite lui.
Totuşi, toate trebuie să aibă o limită. Se pot întâlni copii foarte răsfăţaţi de părinţi, care ar trebui să se bucure de toate împrejurările fericire în mijlocul cărora trăiesc, şi totuşi se simt foarte deprimaţi pentru că nu îşi pot împlini o mică fantezie, căreia ei îi dau o importanţă foarte mare şi nemeritată, de exemplu, obţinerea unei jucării oarecare. Probabil că aceşti copii doresc căpătarea unui neînsemnat obiect, nu pentru că le-ar produce o bucurie deosebită, dar pentru că satisfacerea ar fi însoţită de învingerea părinţilor care se opun.
După victoria copilului asupra părinţilor, cu siguranţă, că acest obiect nu mai prezintă interes pentru el. Desigur că cedarea părinţilor ar fi o greşeală educativă, căci copilul îţi bagă în cap că el trebuie să aibă întotdeauna prioritate în ceea ce-l priveşte. Jucăria cerută şi neobţinută era doar un pretext. Mulţumirea sau nemulţumirea reală apare la copil care la vârsta preşcolară. Dacă acest copil are o nemulţumire, este mustrat el va plânge, şi dimpotrivă dacă are o mulţumire el se va bucura.
Mulţumirea sau nemulţumirea trebuie, în cazurile acestea, să aibă un rol educativ, căci copilul începe să fie lămurit asupra aceea ce este permis să facă şi ceea ce este interzis. Sentimentele estetice îi pot da sau refuza mulţumirea. Când în etapa de preşcolari un obiect foarte viu colorat îi face plăcere, începe să se dezvolte în oarecare măsură un sentiment estetic. Tot aşa dacă i se face un desen car reprezintă un cal sau un câine. Observarea desenelor care îi plac îi produce mulţumiri care pot fi considerate ca estetice. Dacă nu-i plac, apare nemulţumirea. Frecventând o grădiniţă, şi mai târziu o şcoală, copilul leagă prietenii, se joacă, devine mulţumit şi capătă sentimente sociale. Unii copii sunt acri, nu iubesc petrecerile colective, nu sunt sociabili, sunt veşnic nemulţumiţi.
Obiceiurile acestora sunt nestabile, aşa că pot fi schimbate în bine. Trebuie ca educatorii să scoată mereu în evidenţă chiar puţinele merite pe care le au aceştia şi să-i complimenteze adesea. Cu vremea, acest copil, cu debut negativ în cea ce priveşte aprecierea meritelor lui, devine un optimist profund.
Părinţii trebuie să provoace copiilor stări de mulţumire prin povestirea unor întâmplări hazlii, prin desene uşor de înţeles de către copii, prin cântece morale. Aşa se nasc sentimentele de mulţumire. În şcoală ocaziile sunt mulţumiţi de ele şi suferă dacă sunt lipsiţi de ele pe motive de boală. Succesul şcolar le aduce mari mulţumiri, insuccesul provoacă necazuri. Copilul din fire mulţumit se bucură de succesele şcolare şi vrea să aibă consideraţia părinţilor şi profesorilor săi. În şcoală se pun bazele prietenilor, care fac ca legătura aceasta colegială să dureze mulţi ani. Viaţa şcolară este însoţită de mulţumire sau nemulţumire supă succesele sau insuccesele intelectuale obţinute în activitatea de elev.
Aceste sentimente apar în urma aprecierii făcute de profesori asupra activităţii lor. Preadolescentul devine conştient că există o legătură între activitate sa zilnică şi sensul social al muncii sale. El devine mulţumit când grupul lui de prieteni are succese în şcoală sau se evidenţiază în întrecerile sportive.
Atitudinea de mulţumire a elevului este datorită opiniei generale formate pentru ei de către colegii, profesorii şi părinţii săi. Părinţii trebuie să ştie să dea sfaturi ( că au obligaţia să dea sfaturi) şi exemple bune copilului lor.
Trebuie să îi explice că satisfacerea dorinţelor unui om se realizează proporţional cu meritele sale. În viaţă însă, de multe ori trebuie să cedezi, iar ca să obţii ceea ce năzuieşti, trebuie să te străduieşti şi să lupţi. Copilul trebuie să afle de la părinţi că munca este obligatorie pentru toţi oamenii, deci şi pentru copii. Răsplata străduinţelor trebuie să producă plăcere, dacă munca lor este încununată de succes. Succesele şcolare trebuie să oblige pe părinţi. Obţinerea succesului de către copil nu trebuie răsplătit şi de către şcoală şi de către părinţi, căci constituie un stimulent.
Stimulentul nu trebuie să-i oblige pe părinţi. Obţinerea succesului de către copil, nu trebuie să creeze obligaţia părinţilor de a-l răsplăti, căci astfel creează copilului premisele obţineri unor rezultate bune, în funcţie de calitatea “stimulentului”, a recompensei. Copilul trebuie să înţeleagă că obţinerea unor succese, chiar dacă se datorează exclusiv lui, nu-i aparţin exclusiv lui. El nu le obţine de dragul părinţilor, ci numai pentru el, căci formarea lui ulterioară depinde de conştiinciozitatea cu care tratează şi rezolvă problemele apărute în perioada formării.
De multe ori însă, obţinerea unor succese de către copil, atrage aportul părinţilor, care dorind – spre exemplu – ca să aibă în odrasla lor un elev eminent, participă efectiv la efectuarea diverselor teme şi lecţii.
Aceasta este o optică greşită, ce mai târziu se repercutează asupra copilului, care obişnuit cu participarea părinţilor la efectuarea lecţiilor sale, iniţial îi aşteaptă pe aceştia spre a şi le rezolva, ajungând într-un târziu să le şi reproşeze unele insuccese.
Şi nu de puţine ori am văzut părinţi care au scăpat copilul de sub control tocmai datorită aprecierilor pe care profesorii le atribuiau temelor executate de ei, cea ce le aducea prejudicii morale în faţa copiilor. În acest caz, consider ca fiind mai oportună intervenţia părinţilor în rolul de coordonatori ai programului, în rolul de executant ce i-ar putea aduce copilului succese momentan şi un real prejudiciu în viitor. Am constatat că această atitudine a părinţilor se datorează orgoliului lor, aşa cum am arătat mai sus. Din păcate, şi nu puţine sunt cazurile, ei transmit acest orgoliu şi egoismului lor, copiilor. Copiii proveniţi dintr-o astfel de familie, devin inevitabil expresia a educaţiei primite. Chiar dacă evident sunt elemente capabile, aceşti copii nu-şi ajută colegii (refuză acest lucru), devin vanitoşi şi se consideră superiori celorlalţi. Ajung până acolo încât să braveze în faţa celorlalţi cu “stimulentele” obţinute din partea părinţilor, aşezându-se un prejudiciu moral, mai ales dacă aceştia din urmă provin dintr-o familie modestă. Să nu uităm copilăria unor oameni celebri, care a probat că mulţi dintre ei au avut o provenienţă modestă. Ei şi-au păstrat toată viaţa demnitatea, cu toate că ţinuta lor exterioară era modestă.
