Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta?
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela că este iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un “dat” şi cred că fiul sau fiica lor va înţelege într-un fel sau altul ce se întâmplă. Nu este însă întotdeauna aşa. Există şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: “incapabil”, “neîndemânatic”, care-i afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea, există adulţi care sunt convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilităţi, aceste convingeri venind de undeva din copilărie, o perioadă în care credeau că persoanele cele mai apropiate ştiu ce-i mai bine pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: “ Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!”. Acestea ar putea fi “transformate” în: “ Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici.” Urmate mai târziu de: “Bravo! Ştiam că poţi.” Întărirea pozitivă este foarte utilă pentru moralul copilului. Dacă trebuie criticat într-adevăr dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă discuţia cu: “Tu niciodată…” sau “Tu întotdeauna…”, în nici un caz însă cu “Avem o problemă aici….”, care atrage atenţia copilului mai mult decât trebuie şi sună ca o ameninţare.
Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să folosească foarfeca corect, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.
Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, trebuie ca adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea necesită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu toţii avem mai multe abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni, însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru erorile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar de care avem nevoie să realizăm ce trebuie.
Nimeni nu are timp pentru copii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un copil are rezultate nesatisfăcătoare la şcoală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care trebuie să-l aloce ajutorului la lecţii acasă. Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău vei avea o relaţie foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate spune părinţilor: ”Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă.” Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?
Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când putem observa rezultatele. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu esenţial în prezent. Întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuţiile diverselor roluri pe care le performăm. Copiii nu pot aştepta.
Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au crescut şi perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită. Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii de bază din viaţa sa. Dacă reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă cât de importanţi sunt pentru noi.
Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. Într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie. Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor şi timpul adulţilor, dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul noului născut. Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se întrebe: ”Ce s-a întâmplat de fapt?” Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate, conversaţii întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente. Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi observat vreodată ce cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri să-l facă fericit. Este o situaţie într-adevăr neplăcută. Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească mai mult de fiecare dată. Ei vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când stabilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că şi ei au drepturi.
Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are nivele diferite de toleranţă, nevoi diverse. Atunci când părinţii decid că este “destul”, atunci este momentul. Primul sfat către părinţii ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare, înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, somn, relaxare, timp pentru sine- printre multe altele.
A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pentru copii. Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: ”Sunt o persoană; iată ce nevoi am” învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi. Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări, de tipul: ”Cum trebuie făcut?” Părinţii se pot întreba doar atât: ”Ce-mi doresc să fac?” Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut.
Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se va plânge, în mod evident, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune. A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă. Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un adevărat “simţ” în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepţie suplimentară în “a citi” adulţii. Suntem conştienţi de faptul că nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a înţelege sensul mesajelor trimise de părinţi.
Cu toţii comunicăm în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale.
Fără a înţelege limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip “faţă-în-faţă” şi contactul vizual, atunci când vorbesc. De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă measaje clare de la cei care ţin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi mişcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială - altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, copil, comunicare, modele parentale
