În tratamentul aplicat nevrozelor, atât Sigmund Freud cât şi Carl G. Jung obişnuiau să folosească metoda studiului de caz, metodă care implică o amintire extensivă a experienţelor trecute trăite de o persoană. Jung a mai numit-o şi „reconstituirea trecutului vieţii” şi urmărea prin ea să identifice acel model de dezvoltare care ar fi condus la prezenta condiţie nevrotică a pacientului. Ca psihiatri, ei au parcurs o amplă cazuistică, considerată de unii critici insuficientă, dar care le-a permis fundamentarea de noi concepte şi structurarea teoriilor astăzi deja acreditate. Prin analiza viselor şi a simptomelor sau folosind tehnica asociaţiilor libere, ei încercau să pătrundă profund în problematica nevrozelor şi să cunoască acele mecanisme şi surse originare generatoare de dezechilibru. Cu toate criticele primite în legătură cu datele culese şi maniera incontrolabilă de colectare a lor sau privitor la analiza şi interpretarea neobişnuită, considerată de mulţi subiectivă şi incuantificabilă, se poate afirma că Freud şi Jung au pus bazele cunoaşterii abisale a personalităţii, a Sine-lui şi a forţelor care acţionează în uman. Jung s-a bazat îndeosebi pe cunoştinţele sale de istorie a simbolisticii ritualurilor umane ca şi pe propriile vise şi fantezii. El a mărturisit că a găsit similarităţi deosebite între propriile trăiri sau vise şi cele ale pacienţilor. A tras concluzia că există simboluri arhaice universale prezente în psihism, comune generaţiilor umane trecute şi actuale care se regăsesc şi se manifestă în viaţa fiecărui individ sub forma arhetipurilor. Consideră, de asemenea, că o incursiune în psihicul unei persoane echivalează cu o incursiune în psihicul întregii umanităţi şi a crezut că a demonstrat cum istoria ritualistică şi mitologică a speciei umane se regăseşte în fiecare om. Criticile aduse acestor abordări au fost tratate de cei doi cu indiferenţă, întrucât erau ferm convinşi că oricine doreşte să cunoască mintea şi spiritul uman nu are mai nimic de învăţat din psihologia experimentală. Toţi neopsihanaliştii au pornit, chiar dacă mai întâi au criticat, de la baza solidă a ideilor emise în teoria lui Freud şi orice pas hotărâtor ulterior nu a fost posibil decât respectând baza descoperirilor sale revelatoare. Neopsihanalista Karen Horney mărturisea: „cu cât iau o poziţie mai critică faţă de o serie de idei ale lui Freud, cu atât mai mult înţeleg valoarea constructivă şi euristică a ideilor fundamentale ale freudismului pentru psihologie în general” (Horney, 1995, p. 111). În ceea ce priveşte originalitatea teoriei freudiste Horney va afirma: „Freud certainly deserves to be called a genius” (1995, p. 187) – o recunoaştere care este de mult universală.
Pornind de la psihanaliză şi în urma studiilor îndelungate făcute asupra unei cazuistici relativ bogate, dar şi asupra propriei persoane, Jung şi-a structurat ideile într-o concepţie şi teorie aparte despre personalitate, atipică, totodată mistică. El a lansat o viziune extensivă asupra omului (care o depăşeşte cu mult pe aceea a lui Freud) în care Sine-le – arhetip central – joacă un rol major. Realizarea Sinelui („Self-actualization”), proces pragmatic structural de împlinire a omului, este considerat de Jung aproape imposibil de realizat fără o cunoaştere profundă şi deplină a Self-ului. Jung vedea în personalitate un ideal al maturităţii, adică acea deplinătate psihică bine definită, dotată cu forţă, capabilă să reziste oricăror încercări, un ţel înalt de atins în dezvoltarea fiinţei umane care-şi urmează calea evoluţiei spre împlinire şi progres. Acest proces de diferenţiere a individului, numit de el proces de maturaţie psihologică sau individuare, l-a înţeles ca pe o necesitate resimţită în individ şi programată în personalitate, care se serveşte de funcţia transcendentă, aceea care conturează trasee individuale de dezvoltare umană. Această funcţie nu s-ar actualiza niciodată dacă individul s-ar menţine doar pe căile prescrise de normele colective. El trebuie să asculte de legea propriei deveniri care-l îndeamnă spre căi noi, adică să se ridice deasupra identificării cu masele şi să-şi urmeze calea propriei chemări care-l ajută să-şi construiască o individualitate unică în felul ei. Jung acceptă că toţi oamenii sunt egali, altfel ei nu ar putea fi supuşi aceloraşi iluzii şi că substratul sufletesc pe care se întemeiază conştiinţa individuală este pretutindeni acelaşi, fapt care îi ajută pe oameni să se înţeleagă între ei. Dar fiecare individ are înnăscută legea vieţii sale şi teoretic şansa să urmeze calea propriei diferenţieri, deci posibilitatea să devină o personalitate distinctă de ceilalţi şi individualizată.
Psihismul obiectiv ca dat universal şi uniform constituie premisa psihică identică pentru toţi oamenii, dar se exprimă şi se manifestă tot printr-un individ particular (se individuează) deci legea vieţii tinde întotdeauna spre o viaţă trăită individual. Omul va lua decizii conştient, orientându-se spre viitor, spre ceea ce persoana speră să devină conform trecutului, care-i determină prezentul şi totodată conform propriei legi. „Self-ul” ca centru al conştiinţei este plin de intenţii şi el conţine scopul vieţii, iar fără o deplină cunoaştere şi reglare a lui, care presupune perseverenţă, înţelepciune şi receptivitate, nu este posibilă realizarea deplină a personalităţii – „Self-realization”.
Realizarea Sinelui în concepţia lui Jung înseamnă dezvoltare şi ea urmează „calea împlinirii depline” şi a „desăvârşirii”. Structura personalităţii permite multiple interacţiuni care activează mecanismele de opoziţie, unitate şi compensaţie. Sursa generatoare de energie psihică este conflictul şi opoziţia dintre conştiinţă şi inconştient, dintre inconştientul personal şi cel colectiv (funcţiile raţionale se opun celor iraţionale, „anima” se opune lui „animus” etc.). Dar funcţiile opuse sunt complementare formând în ultimă instanţă o sinteză, care va produce o integrare şi echilibrare în sistem. Tot ca interacţiune apare şi compensaţia prin care o structură acţionează şi stăpâneşte slăbiciunile altei structuri iar toate aceste mecanisme conduc la echilibru şi sunt menite să atingă cel mai deplin (complet) stadiu al dezvoltării personalităţii – realizarea Sine-lui („Self-actualization”).
Procesul individuării Jung îl consideră „o mare aventură” – călătorie orientată spre centrul personalităţii, spre Sinele care reprezintă unitatea. El integrează totul în personalitate şi asigură un echilibru fiind un factor motivator care-l impulsionează şi orientează pe individ în viaţă. „Împlinirea” omului este aproape imposibilă fără o cunoaştere deplină a Sine-lui, iar deplina realizare se află în viitor, în scop şi ideal, programator al evoluţiei umane marcată de trei principii: al progresului, regresului şi sincronicităţii. O rătăcire în această „aventură” şi pierdere a sensului apare ca o tulburare de „creştere” a personalităţii, aşa cum este considerată de Jung nevroza. Conştiinţa nevroticului nu poate controla şi integra inconştientul a cărui activitate îl înfricoşează. Nevroza apare astfel ca un refugiu sau o încercare scump plătită de individul care se abate, se sustrage din alea propriei deveniri. Infidel fiind propriei sale legi, omul nu mai devine o personalitate marcată de echilibru şi unitate şi îşi pierde sensul sau rostul vieţii. Frica nevroticului nu este o închipuire, este o stare sufletească îndreptăţită dar inaccesibilă voinţei şi înţelegerii, ea fiind plasată în zona extraconştientă.Adept al destinului, Jung consideră că omul civilizat şi hipercultivat este incapabil să perceapă adevărul despre Sine, cel al „chemării”, adevăr neconfirmat de nici o doctrină. Gândea că omul primitiv este mult mai dotat pentru aceasta, trăind în armonie cu natura personificată, dorind şi acceptând să întâlnească (sub forma acestor personificări) psihismul obiectiv, „non-Eu-l psihic”. Dar viaţa psihică şi socială a oamenilor, la nivel primitiv, este o viaţă de grup, parcursă cu un mare grad de inconştienţă a individului, iar procesul de dezvoltare istorică ulterior este şi va rămâne o chestiune colectivă. Convenţia ca necesitate colectivă nu este un ideal uman sau individual iar respectarea ei înseamnă întotdeauna renunţare la „deplinătatea personală” şi o abatere de la propriul drum. Iniţiativa dezvoltării este un act temerar lipsit de popularitate, deviere antipatică de la drumul comun, o „excentricitate egoistă”, judecând după impresia celui care o priveşte din exterior. De aceea puţini sunt cei care o iau pe calea acestei „aventuri”, dar care îi desemnează în ochii celorlalţi ca personalităţi care vor fi admirate şi respectate. Referirea lui Jung la personalităţile istorice (eroi ai maselor explică îndeajuns de ce formarea personalităţii este un ideal uman, de ce imputarea individualismului este o insultă. Măreţia „personalităţilor” nu a constat niciodată din supunerea necondiţionată la norme şi convenţii ci, dimpotrivă, din salutarea lor independentă faţă de reguli şi convenţionalisme. Personalităţile puternice se ridică deasupra maselor cramponate de teama încălcării convenţiilor, prejudecăţilor, convingerilor celorlalţi şi îşi aleg o cale proprie de evoluţie, ceea ce omului obişnuit îi pare ciudat şi chiar periculos. El îşi delegă speranţa şi idealul altcuiva şi asistă pasiv, neputincios la împlinirea şi realizarea altora, fapt care îi ridică semne de întrebare referitor la Sine, îl complexează şi îl revoltă sau îl reţine de la a se exprima. Înţelegerea omului obişnuit este îngrădită de zidurile celor mai puternice prejudecăţi. Să fii ca toţi ceilalţi, după Jung, este fireşte „patologic şi inoportun”. (1940).
Jung consideră că, în pofida marelui entuziasm pentru psihologie, există o stranie subapreciere a psihismului, privit ca ceva arbitrar, strict personal. „Stări psihice incomode sunt negate şi sunt sublimate cele nedorite. Se explică spaimele şi se corectează erorile şi în ultimă instanţă se consideră că toate s-au aranjat perfect” . Se uită că „psihismul este doar în mică parte identic cu conştientul şi că în mare parte este inaccesibil, imuabil, inconştient, căruia îi plac legile nebănuite şi care ne poate răsturna oricând” . În viziunea lui, marile catastrofe de care ne simţim ameninţaţi nu sunt cele naturale, fizice sau biologice, ci fenomenele psihice, iar Omul se simte ameninţat mai mult de temeri, războaie şi revoluţii care sunt de fapt „epidemii psihice”. Milioane de oameni pot să cadă pradă „himerelor psihice” care ar putea conduce iarăşi la un război mondial sau la revoluţii devastatoare. Dorea de fapt să sublinieze că forţele psihismului inconştient întrec cu mult puterile naturii, iar conştiinţa şi înţelegerea umană este uneori neputincioasă în faţa lor; că teama sau groaza este un „zeu” din inconştientul nostru care pune adesea stăpânire pe noi atunci când renunţăm la „Sine”. Cel care se sustrage acestor forţe devine o personalitate care se eliberează şi care „dă speranţe celorlalţi că măcar unul a reuşit să scape de fatala identitate cu sufletul colectiv” şi să-şi urmeze calea individuării sau realizării Sine-lui. „Calea din noi trebuie redescoperită pentru că ea este ca o fiinţă vie psihică” pe care filozofia chineză clasică o numeşte „Tao” şi o compară cu un curs de apă care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său final. „A fi în Tao înseamnă desăvârşire, deplinătate... şi realizare totală a sensului esenţial înnăscut lucrurilor” . În filozofia chineză dar şi în concepţia lui Jung personalitatea este considerată Tao. Chiar dacă referitor la teoria sa Jung a primit frecvente critici care vizau lipsa de sistematizare a ideilor, considerate de unii fanteziste şi neverificabile, psihologia analitică Jung-iană s-a bucurat în anii ’70 de dezvoltare şi acceptare. Concepţia sa optimistă asupra naturii umane şi mai puţin deterministă decât cea a lui Freud susţinea că personalitatea dispune de o parte înnăscută dar şi de o parte învăţată şi modelată de experienţele adulte şi aşteptările, speranţele persoanei de la viitor. În prima jumătate a vieţii omului personalitatea este unică, dar nu este identică cu aceea din partea a doua a vieţii când se parcurge criza majoră care va stimula procesul individuării şi realizarea Self-ului în viitor. Conceptele lui Jung de „individuare” şi „self-realizare” vor anticipa lucrările lui Rogers C. Şi Maslow A. referitoare la teoria metamotivaţiei şi „Self-actualization” iar sugestia că vârsta maturităţii este timpul pentru schimbarea crucială a personalităţii va fi un punct de vedere asimilat de Maslow A., Erikson E. şi Cattell R. Ideea de criză adultă este acum larg acceptată în psihologie şi este văzută ca un stadiu de dezvoltare a personalităţii.
Unele aspecte din teoria Jung-iană rezistă chiar încercărilor de validare ştiinţifică. Spre exemplu „testul asociaţiilor libere” va fi utilizat pentru descoperirea complexelor (corespondente fiecărui arhetip) iar „analiza de simptom” (prin care pacientul asociază liber) şi de asemenea, „analiza visului” vor fi frecvent folosite ca tehnici în psihoterapie. Visul a fost considerat de Jung ca prospectiv şi că ar avea o funcţie compensatorie pentru dezvoltarea oricărei structuri. Din teoria şi lucrările lui Jung derivă două metode de studiu: „Myers – Briggs – Type Indicator” şi „Maudsley Personality Inventory” iar cercetări ulterioare care au utilizat „Myers – Briggs – Type Indicator” şi „Maudsley Personality Inventory” precum şi „Sixteen P. F. Test” au sprijinit câteva din ideile lui referitoare la atitudinile şi funcţiile psihologice. „Testul asociaţiilor libere” este o tehnică proiectivă standard care a servit drept inspiraţie pentru realizarea testului Rorschach („Inkblot Test”) şi aşa-numitei tehnici de detectare a minciunilor. Conceptele de „complex”, „introversie”, „extroversie” au fost bine primite şi acceptate de psihologi iar scalele de personalitate care măsoară introversia şi extroversia vor fi frecvent utilizate în diagnosticul personalităţii şi în selecţia de personal.
O mare parte a ideilor din teoria Jung-iană nu a fost acceptată de psihologi din cauza dificultăţilor de înţelegere a conceptelor, a lipsei de sistematizare în teorie şi datorita utilizării de către el a surselor oculte şi mistice incontrolabile.
Prin concepţia emisă despre individuare, Self, realizarea Sine-lui şi creşterea personalităţii, Jung rămâne cel mai valoros precursor al psihologiei umaniste contemporane şi un important fondator al personologiei actuale.
Citeste Osho: Cunoasterea de sine
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, Self, Sine, Supraeu, Eu, identitate, destin, studii
