Pentru a putea înţelege psihologia „teroriştilor”, trebuie să ne aşteptăm la variaţii esenţiale între indivizii implicaţi. Nu există o cale spre terorism. A deveni terorist este pentru cei mai mulţi oameni un proces. Nu este de obicei ceva care se întâmplă repede sau uşor. Analiza diferenţiată a factorilor în următoarele subcapitole ne poate ajuta să înţelegem mai bine acest proces.
I. În căutarea personalităţii teroriste
Ideea de terorist şi terorism stă la baza multor mituri, unul dintre cele mai comune este cu siguranţă acela că teroriştii sunt fanatici nebuni: psihopaţi complet imuni la suferinţa victimelor lor şi întotdeauna apărându-şi cauza într-un mod crud. Comportamentul extremist, de orice tip, invită la opinii extreme în ceea ce-l priveşte pe individ. În consecinţă, a devenit periculos de uşor pentru societate să eticheteze teroriştii ca fanatici alienaţi mintal. James Gilligan (2002) nota astfel într-o carte incitantă despre psihologia violenţei: „Etichete precum rău sau nebun, „vinovat” sau „alienat” pot sau nu pot avea o funcţie utilă în scopuri legale. Dar dacă scopul nostru este acela de a afla despre cauzele şi prevenirea violenţei, atunci aceste etichete nu fac decât să ne permită să închidem pe cineva în spatele unei uşi, să încuiem acea persoană şi să nu mai trebuiască să o ascultăm vreodată, să o înţelegem sau să ne mai gândim la ea. De fapt, aceste etichete servesc drept substitute pentru înţelegerea psihologică.” („Violence: Reflexions on Our Deadliest Epidemic”). După peste patru decenii de cercetări se apreciază că există un număr de factori comuni în trecutul teroriştilor. Chiar dacă nu toţi aceşti factori vor fi prezenţi în mod obligatoriu în experienţa oricărui terorist, ei vor exista măcar într-o oarecare măsură. Nu există limite clare: factorii interacţionează şi se amestecă într-o manieră complexă care poate fi cu greu analizată în cazul fiecărui individ. In final, impactul combinat al mai multor factori este cel care împinge un individ să devină terorist, iar aceşti factori vor varia în funcţie de cultură, context social, grupare teroristă şi gradul de implicare a individului. A deveni terorist este pentru cei mai mulţi oameni un proces. Nu este de obicei ceva care se întâmplă repede sau uşor. Analiza diferenţiată a factorilor în următoarele subcapitole ne poate ajuta să înţelegem mai bine acest proces şi să răspundem la întrebarea: De ce devin oamenii terorişti?
II. Factorii biologici
Încă nu există dovezi ştiinţifice asupra rolului geneticii în determinarea motivului pentru care oamenii devin terorişti şi încercările de a explica terorismul din punct de vedere biologic s-au dovedit de cele mai multe ori false. Să luăm drept exemplu cercetarea lui Hubbard (1978) care a examinat 80 de terorişti arestaţi din 11 ţări. Hubbard a scris că peste 90% dintre aceşti terorişti aveau funcţia vestibulară a urechii mijlocii deficitară. El a susţinut că, pe lângă echilibrul şi coordonarea instabile, această deficienţă avea legătură cu un comportament antisocial folosit pentru a atrage atenţia şi cu inabilitatea de a relaţiona cu oamenii. In esenţă, aceşti oameni deveniseră terorişti din cauza unei probleme la ureche. Susţinând o ipoteză neviabilă, cercetarea lui Hubbard a fost privită cu puţină încredere. Nu a publicat niciodată informaţiile pe care le-a adunat sau metodele de analiză, şi nu au mai fost încercări pe această linie de atunci. Atunci când dorim să analizăm factorii biologici, nu avem în minte astfel de teorii aplicate ca cea a lui Hubbard, ci ne gândim la factori mai generali. Este important să subliniem că acestea nu sunt singurele explicaţii legate de motivele pentru care oamenii devin terorişti. Ci mai degrabă fiecare factor funcţionează în combinaţie cu alţi factori şi cu cât sunt prezenţi mai mulţi factori şi cu cât fiecare factor este mai pronunţat, cu atât este mai probabil ca individul să devină terorist. Cei mai importanţi factori biologici asociaţi cu alăturarea la un grup terorist sunt vârsta şi sexul. În timp ce rolul acestor factori nu este în totalitate clar, există o relaţie între cei doi factori şi majoritatea recruţilor din grupările teroriste. Majoritatea oamenilor care se alătură grupărilor teroriste sunt tineri, şi prin tineri ne referim la adolescenţi şi persoane la douăzeci de ani, iar majoritatea recruţilor sunt bărbaţi. Totuşi, dacă ne referim la cei 19 terorişti sinucigaşi care au acţionat la 11 septembrie 2001, în SUA, constatăm că cel mai tânăr avea 25 de ani, iar cel mai în vârstă 41 de ani. Deşi, potrivit statisticilor anterioare, media de vârstă a teroriştilor sinucigaşi din Orientul Mijlociu nu depăşeşte 22 de ani (Toma Ghe. şi Naghi G., 2004). De remarcat că toţi erau bărbaţi. Este deja un lucru cert că bărbaţii tineri sunt asociaţi cu o multitudine de statistici despre pericol şi risc. Statisticile despre crime violente din lumea întreagă arată că cei care comit crime violente sunt de obicei bărbaţi cu vârsta între 15 şi 25 de ani. Aceasta este o descoperire care rămâne constantă pentru toate culturile şi religiile. Studiile au arătat că între 54% şi 96% dintre tineri au fost implicaţi într-o formă de delincvenţă şi există un consens internaţional pe această temă. De exemplu, Junger-Tas (1994) a comparat ratele de delincvenţă din cinci ţări şi a găsit că între 64% şi 90% din tinerii observaţi au admis că au comis un act de delincvenţă (dintre care între 45% şi 50% au comis un act de delincvenţă în ultimele 12 luni). Aceste rate sunt incomparabil mai mari decât la toate celelalte grupuri de vârstă. Aşa cum arată Moffitt (1993): „Ratele de delincvenţă sunt atât de ridicate în timpul adolescenţei încât participarea la astfel de acte pare să fie parte din viaţa de adolescent”. Când analizăm alcătuirea grupărilor teroriste, se dovedeşte că de obicei tinerii sunt cei care comit cele mai violente atacuri. De exemplu, într-un studiu pe 89 paramilitari loialişti din Irlanda de Nord, Silke (1999) a arătat că membrii cei mai tineri se ocupau cu operaţiunile militare cele mai riscante – asasinatele şi atentatele cu bombă. Un alt studiu pe 74 de cazuri de atentate sinucigaşe în Israel şi în Liban, releva că dintre terorişti niciunul nu era căsătorit sau implicat sentimental într-o relaţie stabilă. Dar, potrivit anchetatorilor FBI, Abdulaziz al-Omari (unul dintre teroriştii aflaţi în avionul care a lovit turnul de nord al World Trade Center), locuia cu soţia şi cei patru copii într-o vilă confortabilă din Florida, în apropierea Şcolii de pilotaj ale cărei cursuri le absolvise (Toma Ghe. şi Naghi G., 2004). În timp ce tinerii constituie majoritatea recruţilor terorişti, doar câţiva recruţi sunt femei (deşi experienţa recentă a ruşilor cu atentatele - kamikaze şi cu celebrele „văduvele negre” contrazice statistica) şi câţiva sunt în vârstă. Mai mult, este de asemenea evident faptul că, chiar şi în regiuni tulburi ca Irlanda de Nord, marea majoritate a tinerilor nu devin terorişti. Concluzia nu poate fi alta decât că alţi factori pe lângă vârstă şi sex joacă un rol crucial în procesul şi decizia de a deveni terorist.
III. Identitate socială şi marginalizare
Inainte ca un individ să fie pregătit să facă parte dintr-o grupare teroristă, el sau ea trebuie mai întâi să aparţină acelei secţiuni a societăţii care susţine sau împarte ţelurile, suferinţele şi ambiţiile grupării teroriste. Grupările teroriste cu scopuri naţionaliste/separatiste tind să se bazeze pe un grup social relativ mare. Pentru unele dintre aceste comunităţi alăturarea tinerilor la o grupare teroristă este echivalentă cu înrolarea lor în armata unor societăţi mai extinse şi mai paşnice. Aşa cum a spus un terorist palestinian: „Înrolarea a fost pentru mine un lucru firesc… Într-un fel, se poate compara cu un tânăr israelian dintr-o familie naţionalistă din Zion care vrea să se împlinească prin serviciul militar” (Post şi Denny, 2002). Deseori există o aprobare unanimă în cadrul comunităţilor că faptul de a deveni terorist nu este ieşit din comun şi de multe ori acest lucru este susţinut şi încurajat. Într-adevăr în timpul unor perioade nesigure, unele comunităţi văd drept aberantă lipsa de susţinere sau ezitarea de a se alătura unei grupări teroriste! În timpul primei intifade împotriva ocupării israeliene numeroasele grupări teroriste palestiniene au fost asaltate de recruţi (acelaşi lucru s-a întâmplat şi la a doua intifadă din 2000). Hassan (2002) a comentat că era firesc în cadrul comunităţilor palestiniene ca tinerii să se adune în grupări ca Hamas sau Fatah în timpul intifadei. Intr-adevăr, acei indivizi care nu se alăturau mişcării erau consideraţi neobişnuiţi. Un recrut observa că: „Orice individ care nu se înrola în acea perioadă era marginalizat” (Post şi Denny, 2002). Exemple se pot găsi uşor şi în alte culturi si religii. Irlanda de Nord prezintă şi ea un număr de grupări teroriste naţionaliste. Felul în care aceste grupări recrutează este arătat de cazul lui Gerry Adams. Deşi acum recunoscut pentru rolul său de lider al partidului republican Sinn Fein, Gerry Adams s-a alăturat IRA pe vremea când era adolescent, în anii ’60 (Sharrock şi Devenport, 1997). Motivaţia sa de a fi membru IRA – pe vremea în care gruparea era în mare parte inactivă – a fost de origine familială. Adams provenea dintr-o familie puternic republicană: tatăl său fusese în IRA şi fusese rănit de Jandarmeria Regală din Ulster în 1940. Unchiul său era şi el membru IRA şi participase la un atentat cu bombă în Marea Britanie. Pentru tânărul Gerry Adams intrarea în IRA era o tradiţie din familie. A fost crescut într-o familie care susţinea ţintele, ambiţiile şi metodele grupării teroriste, iar adolescentul a fost crescut în spiritul acestora. Astfel, putem spune că uneori este foarte uşor pentru grupările naţionaliste şi etnice să-şi găsească recruţi. Totuşi, găsirea de recruţi este mai dificilă pentru grupări cu altfel de experienţe anterioare şi altfel de metode de a atrage noi membri. Să comparăm, de exemplu, intrarea uşoară a lui Gerry Adams în terorism cu cea a teroristului german Michael Baumman, figura centrală a Facţiunii Armata Roşie. Baumman provine dintr-o familie normală de muncitori, şi nu exista niciun indiciu în copilărie că va ajunge într-o grupare teroristă. In 1965, la vârsta de 18 ani, a renunţat la slujba lui ca ucenic la un constructor şi a început să se ocupe de tot felul de slujbe ciudate. A devenit din ce în ce mai atras de cultura rock ce se dezvolta în acea perioadă. Interesul lui pentru cultura populară – şi elementele de rebeliune pe care aceasta le cuprindea – combinat cu faptul că se muta constant de la o slujbă la alta a dus la înstrăinarea tot mai mult de societate şi la expunerea la o cultură alternativă (Taylor, 1988, p. 148). Mulţi dintre prietenii lui făceau parte din această cultură alternativă şi astfel Baumman a intrat în contact continuu cu ideologiile politice populare. Pe scurt, povestea lui Baumman este una a marginalizării gradate de societate şi a expunerii la ideologii politice alternative. O trăsătură comună a experienţei lui Gerry Adams şi a lui Baumman constă în modalitatea în care au fost marginalizaţi de societate şi expuşi unor ideologii care i-au introdus în grupările teroriste. Unii terorişti, aşa cum sunt Gerry Adams şi teroriştii palestinieni citaţi mai sus, sunt membri născuţi într-un grup minoritar şi deci sunt marginalizaţi de la naştere. Alţii, cum ar fi Baumman, provin din straturile societăţii, dar mai târziu sunt marginalizaţi din cauza experienţelor de viaţă. Persoanele marginalizate au puţin de pierdut dacă ordinea socială actuală se păstrează şi cu siguranţă mult de câştigat dacă ea este radical schimbată. Astfel, majoritatea catolicilor din Irlanda de Nord nu câştigau prea multe susţinând statu-quo-ul unui guvern controlat de protestanţi care a condus provincia până în 1972, dar puteau câştiga mult dacă reuşeau să reformeze sau să înlăture acel sistem de guvernare. O dată ce un individ a devenit marginalizat de societate şi astfel a pierdut orice interes pentru menţinerea sa în interiorul ei şi mai apoi a fost expus favorabil la ideologia unei grupări teroriste, s-a făcut un pas important spre a deveni un terorist activ. Totuşi, în vreme ce mulţi oameni susţin politic o serie de cauze, puţini sunt gata să comită acte de violenţă pentru aceste cauze. Pentru a deveni terorist e nevoie de mai mult.
IV. Psihologia răzbunării
Un punct important pentru a înţelege psihologia celor care devin terorişti este să înţelegem psihologia răzbunării. Din păcate acest subiect a fost în mare parte ignorat de cercetările psihologice aşa încât multe sunt neclare. Totuşi, este unanim recunoscut că una din motivaţiile cele mai puternice în a deveni terorist este dorinţa de răzbunare (Schmid şi Jongman, 1988). Oamenii au cu siguranţă un simţ al dreptăţii foarte accentuat, iar dorinţa de răzbunare reprezintă partea întunecată a acestuia şi nu doar oamenii simt astfel. Cercetările asupra primatelor arată tendinţe similare. De exemplu, Jennifer Scott de la Universitatea din Connecticut a descoperit un comportament asemănător la gorile. Masivii masculi alfa pot avea probleme cu supuşii lor dacă îi tratează nedrept (Tudge, 2002). Cota-McKinley, Woody şi Bell (2001) definesc răzbunarea ca fiind „cauzarea de suferinţă în schimbul unei lovituri sau a unei insulte, sau simplu a întoarce răul produs de o persoană” (p. 343). Un element important al dorinţei de răzbunare este acceptarea surprinzătoare a indivizilor de a se sacrifica şi de a suferi doar ca să se răzbune. Aşa cum comentează Cota-McKinley, Woody şi Bell (2001): „răzbunarea poate avea multe consecinţe negative atât pentru persoana care se răzbună cât şi pentru ţintă. Persoana care caută răzbunare îşi va pune adesea în primejdie integritatea morală, statutul social, siguranţa personală de dragul răzbunării…” (p. 343). Această observaţie este susţinută de un număr de cercetări. De exemplu, într-un studiu elveţian, cercetătorii au dat studenţilor o sarcină de Nord nu câştigau prea multe susţinând statu-quo-ul unui guvern controlat de protestanţi care a condus provincia până în 1972, dar puteau câştiga mult dacă reuşeau să reformeze sau să înlăture acel sistem de guvernare. O dată ce un individ a devenit marginalizat de societate şi astfel a pierdut orice interes pentru menţinerea sa în interiorul ei şi mai apoi a fost expus favorabil la ideologia unei grupări teroriste, s-a făcut un pas important spre a deveni un terorist activ. Totuşi, în vreme ce mulţi oameni susţin politic o serie de cauze, puţini sunt gata să comită acte de violenţă pentru aceste cauze. Pentru a deveni terorist e nevoie de mai mult.
IV. Psihologia răzbunării
Un punct important pentru a înţelege psihologia celor care devin terorişti este să înţelegem psihologia răzbunării. Din păcate acest subiect a fost în mare parte ignorat de cercetările psihologice aşa încât multe sunt neclare. Totuşi, este unanim recunoscut că una din motivaţiile cele mai puternice în a deveni terorist este dorinţa de răzbunare (Schmid şi Jongman, 1988). Oamenii au cu siguranţă un simţ al dreptăţii foarte accentuat, iar dorinţa de răzbunare reprezintă partea întunecată a acestuia şi nu doar oamenii simt astfel. Cercetările asupra primatelor arată tendinţe similare. De exemplu, Jennifer Scott de la Universitatea din Connecticut a descoperit un comportament asemănător la gorile. Masivii masculi alfa pot avea probleme cu supuşii lor dacă îi tratează nedrept (Tudge, 2002). Cota-McKinley, Woody şi Bell (2001) definesc răzbunarea ca fiind „cauzarea de suferinţă în schimbul unei lovituri sau a unei insulte, sau simplu a întoarce răul produs de o persoană” (p. 343). Un element important al dorinţei de răzbunare este acceptarea surprinzătoare a indivizilor de a se sacrifica şi de a suferi doar ca să se răzbune. Aşa cum comentează Cota-McKinley, Woody şi Bell (2001): „răzbunarea poate avea multe consecinţe negative atât pentru persoana care se răzbună cât şi pentru ţintă. Persoana care caută răzbunare îşi va pune adesea în primejdie integritatea morală, statutul social, siguranţa personală de dragul răzbunării…” (p. 343). Această observaţie este susţinută de un număr de cercetări. De exemplu, într-un studiu elveţian, cercetătorii au dat studenţilor o sarcină de genul „dilema prizonierului”: „toţi studenţii au de câştigat dacă se comportă onorabil, dar cei care trişează şi nu sunt prinşi au şi mai mult de câştigat”. Studenţii erau recompensaţi cu bani adevăraţi dacă se descurcau bine şi erau amendaţi dacă pierdeau. Ei puteau să-i amendeze pe colegii lor impunând amenzi, dar puteau face asta pierzând ei înşişi bani. Acest fapt însemna că cei care pedepseau mai multe persoane rămâneau cu mai puţin bani decât cei care pedepseau mai puţini. În ciuda acestui fapt s-a observat că participanţii aveau tendinţa să pedepsească sever pe trişori, chiar dacă pierdeau făcând astfel. Se pare că oamenii urăsc atât de mult trişatul, încât sunt pregătiţi să piardă ei înşişi doar ca să-i poată pedepsi pe cei care nu sunt corecţi (Tudge, 2002). Acest principiu nu se rezumă doar la gorile şi studenţi. James Gilligan (2000), psihiatru într-o închisoare care a întâlnit indivizi foarte violenţi şi periculoşi în timpul carierei sale, spune că: „Încă nu am văzut un act de violenţă care să nu fie provocat de experienţa unui sentiment de ruşine şi umilire, lipsă de respect şi ridiculizare, care să nu încerce să prevină sau să refacă „pierderea respectului personal” – oricât de severă ar fi pedeapsa, chiar dacă aceasta înseamnă moartea. Pentru că noi îi înţelegem greşit pe aceşti oameni, spre pierderea noastră, dacă nu ne dăm seama că ei chiar preferă să-i omoare sau să-i mutileze pe ceilalţi, să se omoare sau să se mutileze singuri, decât să trăiască fără mândrie, demnitate şi respect de sine”.
Totuşi de ce sunt oamenii pregătiţi să sacrifice atât de mult? Ce scopuri sunt atinse prin astfel de sacrificii? Dorinţa de răzbunare şi pornirea violentă sunt amândouă legate de respectul de sine al individului lezat şi de încercarea acestuia de a împiedica viitoare nedreptăţi. Individul răzbunător „trimite un mesaj că actele prin care este rănit nu vor trece nepedepsite” (Kim şi Smith,1993, p. 40). Scopul nu este numai de a-l împiedica pe agresor să mai comită acte similare pe viitor, ci să-l împiedice pe agresor să mai dorească să mai comită astfel de acte; în plus, răzbunarea poate împiedica alţi potenţiali agresori să comită acte similare sau chiar să se gândească la ele.
IV. Statutul şi recompensele personale
Deşi grupările teroriste reprezintă un debuşeu pentru dorinţa de răzbunare, membrii unor astfel de grupări oferă alte stimulente şi recompense pentru cei veniţi din afară. Există riscuri mari în a deveni terorist, poate fi o existenţă izolată, stresantă şi foarte periculoasă. Recruţii IRA sunt avertizaţi că se pot aştepta doar la unul din cele două lucruri sigure din intrarea în organizaţie: o sentinţă lungă cu închisoarea sau o moarte violentă. Greutăţile şi suferinţa sunt două aspecte constante din viaţa unui terorist, totuşi există multe beneficii şi avantaje în a face parte dintr-o grupare teroristă. De exemplu, în multe comunităţi şi societăţi, grupările teroriste şi membrii lor sunt priviţi ca fiind curajoşi, onorabili şi importanţi. Un terorist palestinian povestea astfel: „Recruţii erau trataţi cu respect. Un tânăr care aparţinea grupărilor Hamas sau Fatah era privit mai bine decât unul care nu aparţinea niciunui grup şi era mai bine tratat” (Post şi Denny, 2002). A fost deja menţionat faptul că unele comunităţi privesc într-un mod pozitiv intrarea într-o grupare teroristă. E potrivit să amintim că aceste comunităţi nu privesc organizaţiile drept „teroriste”, ci mai degrabă ca „luptătoare pentru dreptate”, „rebele”, „de rezistenţă” etc. Nu putem evita faptul că etichetarea „terorist” este adesea o judecată de valoare (una negativă) şi că este adesea o etichetă impusă de cei din exteriorul comunităţilor şi culturilor din care fac parte teroriştii. Cei din interiorul culturii refuză termenul sau refuză efortul de a descrie indivizii în alb şi negru. într-un final, în multe comunităţi, intrarea într-o grupare teroristă ridică în mod considerabil poziţia unui tânăr. Aşa cum mărturisea un alt terorist palestinian: „După recrutare, statutul meu social s-a îmbunătăţit mult. Am început să fiu foarte respectat de rudele mele şi de tinerii din satul meu” (Post şi Denny, 2002). Astfel de vederi nu sunt izolate şi îmbunătăţirea statutului social poate fi observată pretutindeni. În Irlanda de Nord, membrii IRA sunt conştienţi de beneficiile câştigate prin intrarea în grupare. Un membru a spus: „în comunitatea naţionalistă, în cercurile republicane cel puţin, membrii IRA au un statut important şi aceia care caută avantaje sexuale nu duc lipsă de femei dornice să petreacă mai mult decât ziua cu voluntarii IRA” (Collins, 1997, p. 164-165). Pe lângă un statut social pentru recruţi, grupările teroriste pot oferi de asemenea şi protecţie membrilor. În comunităţile din Irlanda de Nord este binecunoscut faptul că nu este prudent să intri în conflict cu membrii paramilitari. Ziaristul David Smith a descris o întâlnire cu o femeie care locuia în apropiere de Shankill Road. Ziaristul se afla acolo pentru că fiul şi nepotul femeii – amândoi de 16 ani – erau vizaţi de UDA. Cei doi băieţi avuseseră nişte neînţelegeri cu gruparea, dar după ce băieţii s-au implicat într-o luptă cu alţi adolescenţi, comandantul local al UDA a venit la casa femeii. Ceilalţi adolescenţi făceau parte din aripa tânără a UDA. Femeia a povestit ce a spus comandantul: „Am venit să vă spun că în orice moment în care vor fi văzuţi, băieţii vor fi doborâţi. ” El spune că vor fi omorâţi imediat cum vor fi văzuţi. Cu alte cuvinte, „scoate-i afară acum sau sunt morţi. şi cei doi nu vor avea probleme. ” (Smith, 1996, p. 17). Astfel, stimulentele pentru un potenţial recrut pot fi chiar puternice. Respectul comunităţii din care fac parte combinat cu sprijinul organizaţiei în disputele personale şi în alte sfere poate fi foarte atractiv pentru indivizii cu oportunităţi limitate de a avea succes şi recunoaştere. Chiar şi pentru persoanele care au, iniţial, alte motivaţii, astfel de „avantaje” pot înclina balanţa în favoarea deciziei de a se alătura organizaţiilor teroriste.
V. Constrângerea şi recrutarea
Grupurile teroriste variază mult în maniera de a recruta şi în strategiile pe care le folosesc. Chiar şi aceeaşi organizaţie poate schimba politica pe care o duce de-a lungul timpului şi în diferite regiuni. Unele grupuri sunt interesate să atragă noi membri şi investesc mult efort în identificarea noilor recruţi şi în sublinierea recompenselor dacă aceştia se vor alătura. Alte grupuri sunt mult mai pasive. O astfel de atitudine o au grupurile teroriste etnice care sunt asaltate uneori de cereri ale tinerilor care vor să li se alăture. În anii ′80 IRA a respins mai mulţi oameni decât a acceptat în organizaţie. Astfel, este o greşeală să crezi că un grup terorist este disperat să îşi mărească numărul membrilor recrutând pe oricine. Unele grupuri apelează la măsuri extreme pentru a câştiga noi membri. În timp ce majoritatea recruţilor sunt voluntari, oameni care au solicitat să devină membri sau care au acceptat de bună voie oferta care li s-a făcut, unele grupuri constrâng şi ameninţă indivizii pentru a-i convinge să li se alăture. Merită să fie luate în considerare comentariile unui localnic dintr-o zonă controlată de monarhişti: „UDA au forţat tineri de 17 ani să intre în organizaţia lor. Dacă ai probleme îţi spun să te alături UDA. Anul trecut un prieten de-al fiului meu care avea 17 ani li s-a alăturat. Acum nu mai poate ieşi. N-are curaj să vorbească deschis despre asta. Dacă nu li te alături eşti ca şi mort. şi poliţia nu ajută cu nimic.” (Human Rights Watch/Helsinki, 1992, p. 44). Grupările paramilitare pot să le facă viaţa foarte grea tinerilor care refuză să li se alăture. Un caz relevant în acest sens este experienţa lui Raymond McCord şi a familiei sale. El a refuzat să se alăture UDA şi a intrat într-un conflict lung cu ei: „UDA conduce prin teroare zonele cu protestanţi. Am refuzat să mă alătur lor când aveam 17 ani, şi de-a lungul timpului au hotărât să facă din mine un exemplu. Acum îl urmăresc şi pe fiul meu. Anul trecut, când avea 16 ani, tinerii din UDA l-au bătut. Acum este în Forţele Aeriene. Când a venit în vacanţa de Crăciun acasă, s-a dus într-un magazin cu casete video. Un bărbat l-a strigat şi l-a lovit spunându-i: <<Asta-i pentru tatăl tău. UDA nu-l va rata data viitoare>>. Ei îmi spuseseră: „Dacă fiul tău vrea să fie un tânăr puternic lasă-l să se alăture UDA. Bătaia pe care mi-au dat-o în februarie a fost cea mai cumplită în zona mea în ultimii 20 de ani... M-au atacat cu pietre în faţa unui bar. Mi-au aruncat în picioare, faţă şi mâini în timp ce zăceam pe asfalt. Armele lor obişnuite sunt bâtele de baseball.” (Human Rights Watch/Helsinki, 1992, p. 43-44). Este clar că există multă presiune asupra tinerilor pentru a-i face să se alăture organizaţiilor teroriste. Desigur că ameninţarea unei persoane poate avea două tăişuri. Individul poate să se alăture altui grup terorist rival sau să se înroleze în forţele militare de stat pentru protecţie.
VI. Oportunitatea
Un factor adesea trecut cu vederea este oportunitatea. Cineva nu poate deveni un terorist activ dacă nu găseşte un grup terorist care să-l lase să i se alăture. Pentru potenţialul terorist, din fericire, sunt multe etape de parcurs. În primul rând individul trebuie să identifice o modalitate accesibilă de a se alătura grupului. El întâmpină piedici în acest sens, pentru că grupurile teroriste sunt aproape întotdeauna ilegale, şi să fii membru al unui grup terorist este împotriva legii. Aceasta este o dificultate pentru individ întrucât el trebuie să identifice membrii actuali ca aceştia să-i faciliteze intrarea în organizaţie, altfel riscă să fie interceptat de forţele de ordine dacă încearcă să abordeze persoana nepotrivită. Pentru grupurile teroriste etnice ca Hamas sau IRA, această problemă este acoperită de folosirea legală a organizaţiilor politice. Hamas, de exemplu, este un grup foarte mare şi multe din elementele sale sunt angajate în activităţi legale nonviolente. Organizaţia este asociată cu multe şcoli, spitale, afaceri şi moschei. Pentru cei care vor să se alăture Hamas nu e greu să ajungă la oamenii responsabili cu recrutarea din cadrul organizaţiei. Situaţii similare există şi în altă parte, mai ales în cazul conflictelor naţionaliste şi etnice. În Irlanda de Nord mulţi bărbaţi s-au înrolat contactând persoane publice active în partidul republican Sinn Fein. Cel care voia să devină membru nu avea nicio garanţie că membrul Sinn Fein pe care l-a abordat era şi membru IRA, dar putea fi sigur că cererea lui va ajunge la un membru IRA. Adresarea către grupurile legale asociate cu o cauză teroristă este un drum eficient spre grupul terorist. Un individ care se gândeşte să se alăture Frontului pentru Eliberarea Animalelor din Marea Britanie (ALF) e posibil să fi fost implicat în alte grupuri care apără drepturile animalelor – multe dintre ele operând legal. O implicare de acest gen însemnă că individul a învăţat despre grupurile considerate a fi extremiste. Când individul se decide să se alăture grupului, el poate pur şi simplu să discute cu extremiştii sau cu purtătorii lor de cuvânt şi să facă o cerere directă. Unele grupări teroriste acceptă aproape orice individ care vrea să li se alăture, dar marea majoritate analizează în detaliu toate cererile. De exemplu, IRA cercetează un aplicant timp de săptămâni sau chiar luni de zile. Alte grupuri aranjează ca individul să facă unele acte ilegale minore pentru a-i testa hotărârea. Dacă duce la bun sfârşit aceste acte, el e acceptat în grup. Alte grupuri nu acceptă membri noi indiferent de persoană, şi oricât de motivată ar fi ea. Pentru cei care nu găsesc un drum sigur spre un grup terorist sau cărora le este refuzată cererea mai există o posibilitate: să-şi înfiinţeze propriul grup.
Nezar Hindawi şi-a format propriul grup terorist numit Mişcarea Revoluţionară Iordaniană, împreună cu alţi doi membri ai familiei şi apoi a convins Siria să-l aprovizioneze cu bani şi muniţie. Unul dintre cele mai îngrozitoare acte teroriste l-a avut protagonist pe Hindawi care a încercat să-şi convingă prietena însărcinată să deturneze un avion El-Al, ascunzând în valiza ei o bombă care urma să explodeze în timpul zborului. Spre şocul prietenei lui, bomba a fost descoperită în aeroport şi Hindawi a fost arestat şi închis (Taylor şi Quayle, 1994). În cazuri extreme, e posibil ca o singură persoană să ducă la bun sfârşit acte teroriste. Dar e discutabil dacă aceşti lupi singuratici pot fi consideraţi terorişti. Jenkins B. (2000) a spus că o descriere mai bună decât „lupi singuratici” ar fi „banane în flăcări” referindu-se la aceste persoane izolate. Subtilitatea mesajului lui Jenkins se referă la faptul că aceste persoane izolate sunt deviante şi afectate psihologic. Dar dovezile în acest sens nu sunt clare. Trebuie să fim atenţi când spunem că terorismul individual e rezultatul nebuniei pentru că el poate fi reprezentat de oameni motivaţi politic. Faptul că multe ideologii actuale încurajează campaniile violente pe cont propriu ar trebui să reducă şi mai mult presupunerile despre anormalitatea lor. De exemplu, conceptul american „rezistenţă fără lider” sprijină filozofia indivizilor (sau a grupurilor mici) care duc campanii violente în mod independent şi pentru motive ideologice similare. Conceptul a fost introdus pentru prima oară în cărţi ca „Jurnalele Turner” (The Turner Diaries), dar a fost preluat şi răspândit şi pe Internet. Astfel, conceptul are un potenţial de a produce terorişti care acţionează singuri aşa cum a demonstrat şi atacul lui Timothy McVeigh asupra clădirii Murrah din Oklahoma City în 1995, sau campania rasistă a lui David Copeland din Londra în 1999. Din fericire, astfel de indivizi sunt o raritate. Riscurile enorme pe care le presupune o campanie teroristă reprezintă un obstacol. Respingerea de către grupurile teroriste a cererilor lor pun capăt de cele mai multe ori încercărilor de a deveni terorişti. VII. Psihologia teroriştilor – speranţă şi disperare Studiile realizate în ultimii ani, în special după evenimentele de la 11 septembrie 2001, au relevat un adevăr complicat: Nu există o personalitate teroristă cu trăsături precise şi uşor de definit. Încorsetaţi cum suntem în societăţile noastre stabile şi liniştite, alăturarea la un grup terorist poate părea o decizie dramatică şi deviantă. Totuşi multe comunităţi văd aceste decizii în acelaşi fel în care societăţile occidentale văd deciziile tinerilor de a se înrola în armată sau poliţie. Nu e o decizie pe care să o ia mulţi tineri, dar nu e nici una ciudată. Pentru terorişti, susţinătorii lor şi comunităţile din care fac parte, să devii un terorist nu e un act aberant sau deviant. Teroriştii sunt văzuţi drept oameni normali, care nu ies în evidenţă în comunităţile lor. Realizând că psihologia teroriştilor nu este diferită de cea a altor persoane avem în acelaşi timp un motiv şi pentru speranţă şi pentru disperare. Acest lucru dă speranţă pentru că subliniază rolul important pe care îl joacă mediul socio-cultural înconjurător în devenirea teroriştilor. Dacă există injustiţie violentă în mediul din care vin teroriştii atunci există două moduri de a rezolva problema. Primul: revendicările minorităţilor ar trebui tratate în mod corect. Al doilea: autorităţile ar trebui să prevină evenimentele catalitice. Mulţi terorişti spun că violenţa din partea poliţiei sau a soldaţilor i-a făcut să se alăture grupărilor extremiste (Năstase S., 2003). Dramatic este că, în circumstanţe nefericite, majoritatea oamenilor ar putea deveni susţinători ai grupărilor teroriste sau chiar membri. Din fericire cei mai mulţi dintre noi nu trăiesc în astfel de circumstanţe şi nu sunt obligaţi să aleagă dintre astfel de opţiuni. Terorismul e o problemă veche şi persistentă, el iese la suprafaţă mereu pentru că natura umană e ceea ce este, şi circumstanţele care îl produc continuă să apară de-a lungul timpului. De obicei, terorismul violent este simptomul unor probleme fundamentale (Năstase S., 2003).
Putem doar spera că evenimente precum cele din 11 septembrie 2001 sau recent cele de la Moscova (29 martie 2010, atentatul kamikaze de la metrou soldat 38 de victime) vor încuraja o apreciere mai mare a informaţiilor pe care le avem, şi vor duce la o clarificare a miturilor şi zvonurilor care persistă şi continuă să domine acest început de secol.
