Cercetări punctuale, dar şi longitudinale au pus în evidenţă faptul că un mediu stimulativ, plin de afecţiune şi atenţie, răspunde nevoilor de dezvoltare ale copilului, sprijinindu-i propriile eforturi de explorare activă şi achiziţiile timpurii. Cercetările lui Belsky, Goode şi Most, realizate în 1980, au arătat că mămicile care au aşezat jucării la îndemâna copiilor, le arată acestora şi le denumesc, au copii care petrec mai mult timp manipulând obiectele, se joacă într-o manieră mai competentă şi mai matură. Alt studiu a arătat că acei copii ai căror părinţi iniţiează interacţiunea cu copilul, răspund verbalizărilor copilului şi oferă acestora jucării, se relaţionează pozitiv cu performanţele cognitive pe perioada celui de-al doilea an de viaţă (Bradley, Caldwel şi Elardo, 1979). Ambele studii demonstrează relaţia între experienţa timpurie şi competenţă ca fiind una bidirecţională şi reciprocă. Stimularea, îngrijirea atentă la nevoile copilului, interacţiunea mamă-copil, toate acestea conduc la dezvoltarea unor copii dornici de a explora, activi şi plini de interes faţă de mediu, care, în consecinţă, solicită la rândul lor comportamente stimulative din partea părinţilor. Astfel de copii profită şi mai mult de experienţa interacţiunii cu mediul. Cercetările şi studiile efectuate, dar şi teoriile converg către concluzii care postulează faptul că experienţa timpurie a copiilor cu părinţii lor determină ceea ce sunt ei mai târziu (Ann Birch, 2000, p. 72).
Sub influenţa teoriilor psihanalitice, s-a structurat convingerea că experienţele în cursul dezvoltării copilului pe perioada primului an de viaţă sunt determinante şi modificarea evolutiei, mai târziu, este greu de realizat sau chiar imposibil. Cercetări moderne au pus în evidenţă faptul că legătura dintre experienţa timpurie şi efectele ulterioare asupra dezvoltării copilului sunt mult mai complexe decât se credea iniţial.
Studiile efectuate în anii ’60 au arătat că dezvoltarea motorie a copiilor crescuţi în instituţii este întârziată, copiii institutionalizaţi prezintă slabe răspunsuri de explorare, se angajează în comportamente stereotipe de joc şi sunt anxioşi în situaţii noi de joc şi explorare (Collard, 1981). În acelaşi timp, a fost pus în evidenţă faptul că majoritatea acestor copii prezintă un nivel de dezvoltare mentală mult inferior faţă de cel al copiilor crescuţi în familii (Dennis, 1973).
Concluziile acestor studii conduc la ideea că primul an de viaţă al copilului este o perioadă sensibilă în cursul dezvoltării (Laura E., Berck, p. 168). Lipsa stimulării poate conduce chiar la retard sever, dar copilul poate recupera aceste întârzieri în dezvoltare în condiţiile în care normalizarea în creşterea şi îngrijirea sa apare înaintea vârstei de doi ani. Procesele înregistrate de copii ce au fost de exemplu respinşi, supuşi deprivării în instituţii şi adoptaţi după vârsta de doi ani, au recuperat retardul mult mai greu (şi nu complet) decât cei adoptaţi înainte de doi ani (Dennis, 1973). Ca şi în cazul copiilor sălbăticiţi sau copiilor lup, concluzia este că încheierea mielinizării fibrelor nervoase reduce mult plasticitatea ţesutului neuronal şi face imposibilă implantarea unor operaţii şi funcţii superioare (Neveanu, 1976, p. 117). De aceea intervenţia timpurie este mai de succes, iar prevenţia deprivării este şi mai însemnată.
Problematica deprivării poate fi abordată din punct de vedere teoretic pe două dimensiuni esenţiale: deprivarea senzorială şi deprivarea afectivă, emoţională. Deprivarea senzorială, înţelegând prin aceasta toate gradele ei de la carenţa mediului de stimulare, care dacă este remediată de timpuriu nu produce efecte permanente şi de lungă durată, până la expresia li-mită, care conduce la întârzieri seminificative în dezvoltarea copilului. Limita de vârstă spre care converg toate cercetările până în prezent, la care recuperarea se realizează cu succes trebuie să fie cea de doi ani. Gradul de recuperare depinde în mare măsură şi de diferenţele individuale. În condiţiile în care vorbim de copii instituţionalizaţi, este necesară educarea personalului din instituţii cu privire la trebuinţele copilului şi abilitatea de a se angaja în activităţi de stimulare a copiilor. În concluzie, este esenţială intervenţia timpurie şi de calitate. Faptul că au fost raportate recuperări spectaculoase în perioade de timp scurte, deşi intervenţia a început abia la vârsta de 5-6 ani (Koluchova, 1972), în timp ce alţi copii dovedesc slabe elemente de recuperări în ciuda unor intervenţii timpurii calificate arată că diferenţele individuale sunt, de asemenea, un foarte important lucru în ceea ce priveşte consecinţele pe termen lung ale deprivării. Asemenea situaţii sunt întâlnite, de exemplu, în acele instituţii unde copiii sunt hrăniţi şi lăsaţi în pătuţurile lor, interacţiunea cu adultul limitându-se la satisfacerea trebuinţelor elementare necesare supravieţuirii. Deprivarea afectivă a fost un subiect larg dezbătut în cadrul problematicii legate de ataşament şi separare. La începutul anilor ’50, pe fondul angajării tot mai multor femei în procesul muncii şi a extinderii instituţiilor specializate de învăţământ preşcolar, se punea problema dacă copiii preşcolari suferă de deprivare emoţională când petrec mai mult timp în instituţii specializate decât în situaţii familiale convenţionale.
Ipoteza „deprivării senzoriale” a fost formulată de John Bowlby. Potrivit acestei teorii, deprivarea maternală poate conduce la depresie, enurezis şi la retard în dezvoltarea fizică şi psihică. La adresa cercetării lui Bowlby şi a celor ce i-au îmbrăţişat ideea, s-au formulat numeroase criterii, dar teoria sa a fost valoroasă mai ales prin aceea că a atras atenţia cercetătorilor asupra nevoilor afective ale copiilor într-o vreme când domina preocuparea pentru problematica dezvoltării intelectuale. Bowlby a observat o simptomatologie comună şi extrem de frecventă la copiii instituţionalizaţi sau spitalizaţi. Mulţi prezentau anumite tulburări de comportament, retard intelectual şi erau incapabili de a dezvolta relaţii sociale. Teoria lui era aceea că în lipsa posibilităţii de a dezvolta o relaţie de ataşament cu mama sau doica, în primii ani de viaţă, copilul va prezenta mai târziu probleme sociale şi/sau intelectuale. Continuând studiile lui Bowlby, Michael Rutter critica utilizarea conceptului de „deprivare maternală”, arătând necesitatea descrierii mai precise privind aspectele îngrijirii deficitare şi ale efectelor negative şi examinarea mai în amănunt a relaţiei dintre ele. Rutter (1981) face distincţia între efectele de scurtă durată şi cele de lungă durată ale separării copilului de părinte. Ca şi Bowlby, el descrie trei stadii ale „sindromului de disconfort”: protestul, disperarea şi detaşarea. Rutter este cel care concluzionează că „sindromul de disconfort” se datorează perturbării procesului de ataşament, dar nu în mod necesar al celui stabilit cu mama. Privitor la ipoteza retardului mental asociat deprivării afective, tot el afirma că acesta este mai bine explicat de lipsa unor experienţe stimulatoare adecvate. Studiile privind deprivarea afectivă au arătat importanţa stabilirii legăturilor afective în perioada copilăriei timpuri. Rutter arată că dizarmonia în familie şi absenţa unei relaţii stabile cu un părinte sunt asociate devianţei comportamentale. Legăturile afective cu mama, mult exagerate desigur în teoria lui Bowlby, sunt importante desigur, dar Rutter atrage atenţia şi asupra importanţei stabilirii unor relaţii ale copilului şi cu alte persoane, în special cu tatăl. În concluzie, studiile privind deprivarea senzorială au adus un plus în ceea ce priveşte calitatea îngrijirii copiilor în instituţii, dar şi calitatea îngrijirii copiilor în familii. Copilul chiar într-un mediu sănătos şi cu o dezvoltare normală are nevoie de stimulare pentru a-şi atinge cu adevărat posibilităţile maxime de dezvoltare. Cuvinte cheie: psiholog, deprevare senzoriala, primul an de viata, studii
