Dragoste nu exista. Exista nesiguranta, temeri, nevoia de a apartine, teama de a fi tu cu tine si comfortul de a fi cu celalalt si care iti poate oferi, macar partial, senzatia ca esti altfel, oglindit o secunda in ochii lui. Exista vanatoare, instinct, dorinta, cod genetic, imperechere, devotament si apoi ciclul se reia. Exista temeri, lupta, dorinta de a controla si de a face “relatia” sa mearga in directia pe care ti-o doresti tu. Exista conveniente sociale care te leaga de celalalt printr-o hartie. Exista caracter si moralitate care te invata de mic ca nu-i frumos sa ii ranesti sentimentele cuiva apropiat, care te sfatuieste sa nu iti expui goliciunea in public. Exista conveniente religioase care interzic dragostea in afara casatoriei si care te obliga la a fii nesincer cu tine si cu ceilalti.
Ce mai ramane dupa ce treci in revista toate acestea si inca multe altele????
poate... Un sentiment de dizolvare, de mister, de magie. Nevoia urgenta de celalalt ca si cand nu mai ai timp, nu mai ai aer, nu mai ai rabdare, nu mai poti sa existi, nimic altceva nu mai conteaza. Sunt absolut convinsa ca atunci cand treci pe hartie toate aceste lucruri, brusc nu mai au nici o valoare pt ca nu reflecta deloc sau aproape deloc realitatea. Gresit spus realitate pentru ca am o vaga banuiala ca dragostea nu are mai nimic de-a face cu realitatea.
Are de-a face cu visarea, cu reveria, cu speranta de mai bine, de altceva, de extraordinar, de plutire, de tinerete, de renastere. Exista o varsta potrivita pentru dragoste? Exista o perioada optima pe durata careia sa se desfasoare? O data iscata ce anume determina sarsitul? Unii spera ca doar moarea, disparitia si uneori nici acestea... De ce in timp ce esti indragostit esti mai sensibil, mai bun, mai fericit? De ce in aceasta magica stare tot ceea ce face celalalt este special pentru tine si totul este foarte bine. Nimic nu te deranjeaza din ceea ce face celalalt, el nu poate gresi, exista perfectiune. Iar tu simti ca poti face orice, ca totul este permis si nimic nu este imposibil. Probabil ca sunt singurele momente cand reusim sa fim cu adevarat altruisti. Cand nu mai conteaza decat starea de bine a celuilalt si fericirea lui te multumeste pe deplin. Dupa ce magia s-a destramat poti sa ramai cu dragoste de viata si poti alege sa fii fericit si sa te bucuri de fiecare clipa pe care ai trait-o... sau poti alege sa ramai cu suferinta si cu sentimentul de nefericire pe care nimeni nu ti-l poate alina...poti sa-ti doresti in continuare ca celalalt sa fie fericit sau sa-ti doresti ca si el sa sufere la fel de mult sau poate si ceva extra... M-am intrebat la un moment dat daca dragostea trebuie marturisita si daca da in ce fel. Declarativ este uneori inutil pentru ca o poti privi in ochi si sa-i declari ca o iubesti in timp ce mintea ta zboara la altcineva. Asta imi seamana a ipocrizie. Sa fie oare adevarat ca poti simti daca cea care iti declara dragostea este sincera sau doar dorinta ta de a o crede conteaza? Si atunci... De ce nu putem pastra pentru totdeauna aceasta stare treaza in sufletul nostru? Sa fie oare aceasta pedeapsa divina pentru cei izgoniti din rai: sa regrete in permanenta starea de gratie divina pe care ti-o ofera dragostea? M-am indragostit o data. M-am indragostit de doua ori. Ma voi indragosti pana la sfarsitul vietii, de Viata!
AMELI
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, dezvoltare personala
Inapoi la Articole
