Nu este clar inca daca discursul politic propriu zis a aparut odata cu aparitia retoricii sau odata cu inventarea politicii in sine, desi problema este fara indoiala, in mod ironic, una caracteristica oricarui homo sapiens care se respecta. Si daca un homo faber ne-ar vorbi de prima posibilitate in timp ce un homo politicus si-ar respecta cu strictete egoul, gasindu-l in cea de-a doua, ramane de afirmat ca parerea autorului nu se gaseste printre cele doua optiuni de la inceput. In plus, este irelevant pentru aceasta introducere ca parerea autorului nu se gaseste printre cele doua optiuni de la inceput. In plus, este irelevant pentru aceasta introducere ca parerea – cum ca discursul respectiv a aparut intr-un stat totalitar – sa faca obiectul unor argumentatii, dat fiind ca ea va constitui concluzia ideilor prezentate in cele ce urmeaza.
DISCURSUL GENERAL SI DISCURSUL “CU OCAZIA…”
Ce trebuie sa faca un discurs? Daca el isi popune sa-I convinga pe toti, el e cu siguranta ratat. Daca isi propune sa fie cea mai frumoasa incercare lincvistica rostita vreodata, el va fi lamentabil ca si eficienta. Iar daca nu-si propune nimic, este chiar posibil sa iasa bine. (d. O. Henry)
De fapt, nu e deloc evident ca un discurs politic trebuie sa aiba de-a face cu politica in sine. Este perfect posibil ca un personaj cu un oarecare interes politic sa vorbeasca despre “importanta culegerii ciupercilor in aprilie pentru a inlesni cresterea puilor de bursuc” fapt pentru care el sa devina un “candidat” mai sensibil puternic decat fusese inainte de discurs. Si aceasta va fi totusi un discurs general.
Intr-adevar, este probabil cazul sa dam o definitie legata de impartirea de care se vorbea. Un discurs general trebuie sa faca parte din unul dintre aceste trei cazuri: mai intai, o alocutiune fara nici o legatura ca vreun moment calendaristic sau social deosebit este cazul ideal. Apoi, aceeasi alocutiune, in care se vorbeste despre o ocazie – eventual chiar emfatic – cu precizarea ca aceasta este una aleasa in mod liber de “orator” (e.g. ziua Sf. Mc. Clestin, inchiderea sezonului la bursuci, etc). In sfarsit, cea de-a treia situatie este aceea in care, prezentandu-se o ocazie evidenta, vorbitorul se eschiveaza de ea, fie omitand orice referire, fie tratand-o in prea putine vorbe, astfel incat discursul sa nu aiba, de fapt, nimic de-a face cu ocazia. Trebuie mentionat ca acest ultim caz este doar la un pas de cealalta categorie si la mai putin de un pas de acele erori minunate care fac diferenta in campanii.
Motivul acestei precizari este ca poti la fel de bine sa omiti o ocazie speciala pentru ca nu prea sti nimic despre ea, pentru ca nu iti avantajeaza argumentele sau, dimpotriva, pentru ca este o ocazie cu adevarat nociva pentru doctrina sustinuta, sau pentru ca ar pune-o intr-o lumina defavorabila, iar in ultimele doua cazuri discursul va fi totusi unul “cu ocazie…” intrucat se va preciza in mod ostentativ “nu voi vorbi despre ocazia X pentru ca …”. In restul cazurilor de discurs “cu ocazia…” definitia ar fi tautologica.
PSIHOLOGIA DIN SPATELE DISCURSULUI POLITIC
Trebuie sa le vorbesc – ei nu gandesc ca mine – ei gandesc invers decat mine – eu va trebui sa ma prefac, intr-un fel, ca gandesc la fel ca ei.
Nu e obligatoriu ca aceasta sa fie secventa exacta a rationamentului implicat, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivatia este arareori o usurinta si o placere deosebita de a tine discursuri – cand se intampla, oratorul este un caz special, cu sanse mari de a reusi oricum. De remarcat insa ca, daca se manifesta doar una dintre calitatile citate (i.e doar usurinta sau doar placerea) apar accidente.
In rest, obiectivul oricarui retor improvizat este sa pastreze atentia publicului sau printr-o disimulare a propriului interes pentru bunastarea generala sau printr-o tactica adoptata pe moment, in functie de diferitele reactii ale ascultatorilor – de aceea, discursurile cele mai complicate si de aceea supuse celor mai multe studii sunt cele “fara public” (i.e. cele transmise), unde avantajul relaxarii aparente este devansat de absenta feed-back-ului general, element crucial pentru reglarea nivelului paratextual implicat (i.e. a tonului, gesticii – in cazultv, a sustinerii solicitate moderatorului – daca exista, etc.) Exista si in acest sens unele posibilitati de manipulare evidente, precum si altele subliminale. De exemplu, pentru discursul radiofonic, intrebarile, invocatiile si exclamatiile retorice sunt redundante, pentru ca sunt realmente adresate nimanui, atata timp cat la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precadere pentru confruntarile directe. In schimb, este profitabila “tactica Churchill”, care rezida in utilizarea, in acelasi text, a multor elemente sloganice – originale, evident – alcatuindu-se o concentrare de fraze care raman in memorie asociate numelui celui ce le-a rostit.
O alta tactica utila, mai ales in situatii limita este aceea a “gentlemanului” – anume, a oferi ascendentul moral unui inamic potential, eventual celui care a invins deja, mai intai cu scopul de a te mentine in lupta, prin alinierea argumentelor in asa fel incat sa accepti pierderea unei batalii, dar nu a razboiului, apoi pentru a schimba in mod subtil pozitia fata de admiratorii adversarului, in asa fel incat acesta sa piarda mult din sprijinul lor daca ataca imediat pe acelasi subiect in care I se pare ca a castigat.
PSIHOLOGIA CELOR CE ASCULTA
E un talent sa asculti – stiu oameni care ar afirma ca e un mai mare talent acela de a asculta decat acela de a vorbi. Vechi decand lumea, obiceiul de a alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasa, indiferent de calitatile genetice cu adevarat importante pe care oricum nu le poate verifica. Printre oameni, nefunctionand corespunzator pentru imperechere, ritualul s-a transferat in mod perfid in viata politica. Coada paunului este discursul, oricat de multe si de colorate artificii ar atasa un candidat campaniei sale.
Singurele efecte care detaseaza publicul general de aceste reguli sunt efectul de obisnuinta si efectul de fronda, pe care le vom trata separat, pentru ca, altfel decat in spiritul psihologiei clasice, “reci”, ele indica participarea de mare finete a structurii sociale moderne in chiar formarea ei.
Primul efect se manifesta evident mai ales la publicul in varsta, insa regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cat unei persoane I se supun atentiei mai multe argumente intr-un anumit domeniu – inevitabil ele se vor repeta –aceasta tinde sa le acorde mai putina atentie si sa pastreze in mod rigid drept corecta ultima secventa care, la un moment dat, i-a atras atentia in mod pozitiv. Este clara, de aici, importanta pe care o are originalitatea intr-un discurs cu unele sanse.
Efectul de fronda are in mod fatal o pondere mai mare in randul tinerilor si, cu toate ca de regula nu are consecinte negative (i.e. se refuzul de a vota), uneori se indreapta in proportii mari impotriva a tot ceea ce pastreaza un parfum invechit; totusi el nu va fi prea des un curent pozitiv, “pentru” ceva – prin definitie, este un curent “contra”.
PSIHOLOGIA "ADJECTIVULUI POSESIV"
O categorie aparte a discursului politic modern – intr-un stat democratic – este aceea a ‘realegerii’. Se refera, evident, la acea categorie de personaje din arena politica, pentru care lupta este de a pastra si nu de a castiga, printre care nu sunt rare notiunile de ‘guvernul meu’ sau ‘ministerul nostru’, in opozitie cu ‘senatorii vostri’ si ‘motiunile dumitale’.
Avand avantajul unor realizari deja implinite si dezavantajul ratarilor mult mai mediatizate, ca intotdeauna, un potential “reales” are de optat, cand isi construieste atat discursul, cat si publicul tinta, intre a se lauda sau a o lua de la capat. De exemplu, daca se afla in fata unor oameni neutri (nu vom trata cazurile extreme, ale celor fericiti sub conducerea respectivului, sau ale celor oropsiti) politicianul isi poate permite uneori sa riste o usoara lauda de sine de tipul “uite ce am facut pentru ceilalti” – ceea ce nu e tocmai etic din partea lui, insa adesea se intampla ca acest punct sa fie negativ, caci imediat ce apare un declansator (i.e. o banuiala, o acuzatie), lauda provoaca o reactie in lant dezastruoasa.
STATUL TOTALITAR
Cel mai autentic discurs politic este cel dintr-un stat totalitar. In orice stat relativ democratic (i.e. republica, monarhie constitutionala, etc.), discursul este adesea inlocuit sau eclipsat de polemica. El ramane “coada paunului”, dar, prin efect de obisnuinta, nu mai este pe termen scurt, de aceea, pierzandu-si caracterul electiv, discursul devine propagandistic. Scopul oratorului nu este sa reveleze, ci sa acopere, sa motiveze publicul sau sa inchida ochii – sa recunoastem, o sarcina mult mai dificila. Textul se adreseaza tuturor, si, in plus, el este considerat ratat atunci cand macar un ascultator nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau macar facut atent. Tendinta normala a oamenilor este cu siguranta divergenta: pe de o parte sa se impace cu situatia, sperand ca nu va deveni mult mai rea, pe de alta – sa se revolte constienti de riscuri. Evident, un discurs in aceasta configuratie, trebuie sa contina destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltati, transformandu-I in mod natural in adepti si eroi ai “doctrinei”, dar indeajuns de putina “doctrina” pentru a nu-I scoate din sarite pe pacifisti, care au un anumit prag de toleranta fata de lucrurile cu care sunt impacati, dar nu de acord.
CONCLUZIE
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci cand esti convins de la inceput si fara nici o ezitare ca nu crezi un cuvant din ce ai de gand sa spui. Daca se intampla sa crezi cu adevarat ca adevarul este acolo si ca singura menire a discursului este sa-l prezinte intr-o maniera eleganta, atunci fie esti orator, fie esti pierdut.
Cuvinte cheie: psiholog,discurs, politic, studii
