În jocuri nu este perseverent. Începe unul şi mediat îl schimbă cu altul. Aleargă necontenit, chinuieşte micile animale domestice (câine, pisici). În perioada preşcolară, dacă este obligat să stea liniştit în bancă, îşi schimbă în continuare poziţiile mişcă mâinile, picioarele, gura, are o privire strabică. Seara adoarme greu, are coşmaruri nocturne, enurezis?
Se trezeşte noaptea plângând fără motiv. Poate să spargă obiectele casabile din casă, începe să lovească fără motiv pe fraţii lui mai vârstnici.
Este mai prudent ca, faţă de aceşti copii, să nu se utilizeze critici negative care deprimă, căci dau rezultate mai bune sfaturile constructive. Copilul excesiv de nervos nu trebuie îngrozit prin ameninţări. Nu trebuie în continuare comparat cu alţi copii mai liniştiţi, căci nu trebuie descurajat.
În familiile ordonate, unde există calm, linişte şi bună înţelegere, copiii îţi vindecă uşor ciudăţeniile nervoase.
Vindecarea merge mai greu când mediul familial este nefavorabil, dezordonat, iar copilul trăieşte într-o atmosferă de tristeţe şi inconsecvenţă, fără bună înţelegere între părinţi.
Copilul are nevoie nu numai de belşug în casă, dar şi de dragoste părintească, de afecţiune din partea familiei şi să simtă că are înţelegere şi ocrotire.
Buna dispoziţie apropie pe părinţi de copii. Copilul mic este nervos şi iritabil când părinţii se ceartă între ei. Trăind într-o atmosferă de calm, copilul nu va ajunge egoist, arţăgos, obraznic, dezordonat, scandalagiu, plângăreţ fără motiv, nerespectuos, adică nu va fi un prost educat. Când copilul dificil se naşte şi ajunge la vârsta de şcolar, se adaptează mai greu la situaţii care nu-i convin. Începe să facă legătura între interesele lui individuale şi cele ale colectivului lui şcolar, indiferent de ce îi impun părinţii. Mentalitatea educatorilor pretinde de la educatori afecţiune, fără a ţine cont de diferenţele de vârstă, temperament, caracter.
Copilul nu admite prietenie fără reciprocitate, înţelegere mutuală şi încredere. Un educator ştie să scurteze aceste distanţe. Chiar dacă nu sunt de acord, părinţii trebuie să se ferească de a crea panică în sufletul copiilor, care navigând încă vârsta de 10 ani sunt foarte emoţionabili.
Certarea lor făcută cu ţipete şi asprime, trebuie considerate ca defecte de comportare, care pot duce la copil o stare de înfricoşare, uneori durabilă. Uneori un copil devine indiferent la cele mai violente ieşiri explozive ale unui părinte. Desigur că nu acesta este scopul urmărit de părinţi certăreţi. Brutalitatea la copii poate fi provocată de obiceiuri certate cu blândeţea. Cruzimea este un factor negativ în educaţie. Tăierea unui pui de găină în faţa copiilor, stârneşte mai întâi curiozitatea lor, apoi oroare şi milă şi, cu vremea, indiferenţă. O bună educaţie trebuie să urmărească la copil repulsia vărsării de sânge la animale nevinovate, iar dacă părinţii sunt medici să nu vorbească în faţa copiilor de cazurile chirurgicale rezolvate în spital. Există copii care nu pot suporta vederea suferinţelor altor fiinţe.
Înşelarea copilului dă rezultate proaste. Să luăm un exemplu: un copil este obligat să suporte o operaţie de apendicită. Copilul a aflat şi este speriat. Înainte de a-l duce la spital, tatăl îi spune: “Mergem să-ţi alegi o bicicletă. Vreau să-ţi fac un cadou.” Copilul este bucuros şi vesel. Ajung la spital şi copilul vede în faţa lui în loc de o bicicletă, oameni îmbrăcaţi în alb, care îi fac o injecţie pentru liniştire. Copilul nu va uita niciodată teroarea suferită.
Nu era mai normal, în locul operaţiei forţate, să se fi procedat la discuţi de lămurire şi să fie convins că va suporta operaţia fără dureri?
Uneori revoltele copilului sunt greşit interpretate. Ele pot fi consecinţa unor suferinţe fizice sau unor umiliri morale. Nu trebuie să se admită de către educator un scandal făcut de copil sub nici un motiv. Totuşi, o oarecare compasiune, asociată cu puţină tandreţe, dă rezultate mai bune, decât o represiune severă. Un copil fuge şi cade. Plânge şi se vaită exagerat, mama îi spune: “Îmi pare bine că ai căzut, altădată să nu mai fugi”.
Copilul este certat. De ce? Că jucându-se a căzut? Sau că prin plânsete plictiseşte pe mamă?Nu este pedagogic. Copilul constată că mama nu are înţelegere pentru el şi va plânge şi mai tare. Dacă însă plânsul exagerat al copilului este un şantaj asupra adultului, părinţii nu trebuie să-l accepte. Dacă un copil este furios în scop de a obţine ceva cu care părinţii nu sunt de acord, să fie
lăsat să ţipe fără a se face discuţii cu el. Uneori un copil face scandal pentru că nu vrea să-şi facă
lecţiile sau nu vrea să ia un medicament, e a mai prudent să i se refuze o plăcere, decât să fie pedepsit prin lovire.
Părintele nu trebuie niciodată să arate că e speriat de ţipetele copilului. Un educator slab este incoerent şi lasă totdeauna copilul în nesiguranţă, fără a şti ce are de făcut şi ce nu-i admis să facă. În general, pedepsirea severă nu trebuie considerată ca o necesitate pedagogică. Ca o pedeapsă să dea rezultate trebuie aplicată rar şi ponderat. Dacă este logică, dă rezultate, dar dacă se aplică în mod hain, diminuează şansele de reuşită. Încăpăţânarea şi mânia sunt factori agresivi greu de modificat. Un copil mereu mânios este un serios obstacol la supunere în faţa părinţilor. Obrăznicia şi violenţa copilului trebuie combătute prin dezaprobarea lenei, laşităţii, egoismului, insolenţei, îngâmfării, aroganţei.
Copilul să fie sfătuit să nu facă faţă de colegi lui acte inutile e curaj şi îndrăzneli necugetate. Trebuie prin educaţie să ajungem la stadiul de stăpânire de sine, care trebuie să fie o calitate a oricărui copil. Stăpânirea de sine, foarte necesară copilului brutal, este deprinderea de a-şi controla comportarea de a-şi domina impulsivitatea.
Ca să etichetăm copilul cu termenul de “brutal”, trebuie să aibă manifestări violente repetate. Există şi manifestări de mânie care sunt descărcări nervoase, asociate cu alte stări psihologice sau filosofice.
Datoria educatorilor în asemenea cazuri este de a nu reacţiona într-un mod care ar exercita mai mult nervii şi sensibilitatea copilului. Bruscarea bătaia de joc, ameninţările, orice alt obicei vexatoriu duce la rezultate educative negative. Un copil în criză brutală nu e capabil nici a înţelege, nici a raţiona. Trebuie aşteptată revenirea la calm, altfel intervenţia nu are şansa de a potoli copilul. Unele pretenţii ale copilului pot fi justificate. Un copil face mofturi că nu vrea să doarmă pe întuneric. I se poate rezolva în mod favorabil acest moft, ce cu timpul se poate modifica. Un educator abil poate modifica gradat toanele unui copil şi înlătura crizele de plâns spasmotic. Unii copii plâng ore în şir dacă nu sunt satisfăcuţi. Nu trebuie favorizate, fără rezervă,
capriciile, manile şi obiceiurile rele. Gradaţiile calculate ale restricţiilor contra scandalurilor dau
rezultate bune. Părinţi prea certăreţi nu pot da copilului lecţii de moderaţie. Cei care bombăne toată ziua şi ceartă copiii fără încetare, face copilului o impresie neplăcută şi îi dezorientează. El nu mai ştie ce trebuie să facă şi ce nu trebuie.
În general, părinţii exagerat de certăreţi simt la rândul lor nevoia de a face observaţii aspre. Ei se descarcă de oboseli, plictiseala şi nemulţumirile lor, de grijile lor obositoare, încercând atmosfera familială. Familia acestora devine irascibilă şi se încarcă cu o stare generală de nervozitate. Toate
elanurile sunt paralizate în această atmosferă tristă. Copilul nervos are instincte brutale în acest complex familial.
El nu mai consimte ca părinţii să aibă o victorie asupra amorului lui propriu şi nu cedează uşor. Certurile permanente produc mai multe prejudicii decât pedepsirile. Când părintele, în cursul unei morale, ţine un discurs în care reaminteşte copilului toate abaterile vechi, îl închide în vechile amintiri, distrugându-i orice elan de corectare.
Umilirea are un efect debilitant. Orice copil mai măricel are o mândrie care-i susţine echilibrul moral, la fel cum organele endocrine menţin echilibrul fizic.
Stângăcia educatorilor poate zdruncina tendinţa de corectare. Părinţii mai pot face greşeala de a ponegri copilul mai măricel în faţa cunoscuţilor, povestind greşelile lui. Acesta având o stabilitate psihologică fragilă, stângăcia educatorilor poate să o dărâme. Copilul se refugiază într-o indiferenţă şi nu-i mai pasă de îndemnurile părinţilor. Totuşi aceşti copii, se resemnează greu, aşa se explică apariţia de ticuri, manii şi alte semene de nervozitate intensă, ce se manifestă ulterior.
Un copil a cărui tensiune interioară este prea mare, riscă să cadă mai mult în excese pe care părinţii luptă să le înlăture. Copilul brutal, prea mult sâcâit, poate adăuga la dezechilibrul lui, stări de încăpăţânare, manii, dorinţa de a se bate repetat cu colegi lui. Dacă un părinte admite ca un asemenea copil să fie pedepsit şi închis în casă, lipsit de libertate şi de responsabilitate, se face o greşeală care îl poate transforma într-u infirm psihic.
Părintele trebuie să simtă o necesitate de a ameliora şi perfecţiona felul de a fi a unui copil. El trebuie să lupte pentru ridicarea valorii lui umane. Părintele trebuie să facă eforturi pentru înlăturarea piedicilor ivite în calea unui asemenea element, va mărturisi că este decepţionat, că părinţii nu îl înţeleg, nu îl iubesc ?
La un copil care manifestă crize de comportare crudă se poate constata o suferinţă intimă sau o dereglare biologică. Trebuie cercetat în toate cazurile dacă instinctul combativ nu este secundar unui impuls sexual. În acest caz, în funcţie şi de vârsta copilului, este necesar să se consulte un endocrinolog, care apreciind starea fizic în coroborare cu vârsta, va lua măsurile cele mai indicate din punct de vedere medical.
Din punct de vedere pedagogic, sarcina rămâne în continuare atât a părinţilor şi familiei, cât şi a şcolii şi a celorlalţi factori. Un astfel de copil trebuie să primească mai multe înţelegere, căci uneori faptele sale pot fi rezultatul stării patologice în care se află. Un mediu neprielnic poate accentua şi mai mult accesele sale din punct de vedere al frecvenţei şi violenţei lor, ceea ce poate crea şi necesitatea consultului unui psihiatru.
A cere unui astfel de copil o consideraţie a faptelor sale, a caracterului său, înseamnă a desconsidera gradul de boală în care se află şi implicit a-l condamna, în cazul în care nu cerem sprijinul unui medic – a cărui menire este aceea de a aprecia şi întrebuinţa toate metodele terapeutice ce le are la dispoziţie, spre a putea însănătoşi copilul. De multe ori, climatul familial este spina iritativă ce uneori iniţiază şi în cele mai multe cazuri întreţine factorul psihic al copilului tarat. Acest climat, prin ponderea lui, este foarte greu de depăşit, iar uneori singura soluţie de depăşire rămâne ruperea verigi copil – familie spre a salva factorul educaţional al copilului. Cea ce este mai trist, este faptul că această hotărâre trebuie luată la o vârstă cât mai mică a copilului spre a-l scuti pe acesta de interpretarea fenomenului de sine, creându-i astfel posibilitatea desfăşurări sale ulterioare fără influenţa incidentului familial de care e bine să nu aibă cunoştinţă, evitând astfel complexe pe care orice suflet de copil şi le creează referitor al părinţii săi. O atare situaţie nu trebuie privită ca un sacrificiu, ci ca o necesitate, căci evoluţia ulterioară a copilului, dezvoltarea sa fizică şi morală contează mai mult decât intenţiile, speranţele pe care ni le punem în redresarea unui cămin, a unei familii ce dezmembrată sufleteşte, cu greu poate recupera şi manifesta căldura şi ambianţa sufletească de care are nevoie copilul. Aceasta nu este o dogmă şi deci nu trebuie luată ca atare, dat experienţa a arătat că recuperarea morală a părinţilor ce au apucat o astfel de cale este dificilă în forţa copilului, ce a ajuns la gradul interpretări fenomenelor; aceasta nu-l poate absolvi de lipsa suportului moral de care el simte nevoia. Un astfel de copil, în asemenea situaţi, se întristează în el până în momentul în care lipsa lui de suportabilitate depăşeşte pragul limită, după care, nemaiputând suporta situaţia, începe să se exteriorizeze, devenind agresiv, brutal, dar mai ales, greu de recuperat. Lipsa de afecţiune a unuia sau chiar ambilor părinţi (ceea ce este mai grav) în reciprocitatea relaţiilor lor familiare nu poate fi ascunsă copilului, oricât de bine şi-ar regiza aceştia relaţiile lor în faţa copilului, căci acesta are marea calitate de a depista cele mai mici lipsuri familiale. Iată cum, climatul familial devine şi se repercutează ca un factor naiv în formarea şi educarea copilului.
Deci un climat fericit familial evită apariţia fenomenelor reactive la copil, iar eventuala lor determin spre o atare evoluţie este dependentă în acest caz de un factor pathologic constituţional, ce odată depistat, intră în competenţa medicului psihiatru.
