Faţă în faţă cu un adolescent care a tentat să se sinucidă sau care prezintă idei suicidare, părinţii şi terapeuţii sunt confruntaţi cu o veritabilă „acuzare a realului“.
Atitudinea cea mai întâlnită este de a vrea să înţelegi şi să explici ceea ce, a priori, este inacceptabil şi de negândit, fie şi cu preţul obiectivităţii. Se caută cauze raţionale, chiar, după cum exprima Pommereau, „cauze logice“, tocmai acolo unde, pentru subiectul însuşi, totul scapă şi totul este secret. Ideea că unul sau mai multe evenimente traumatice, survenite în copilărie sau mai recent, joacă un rol important într-un anume număr de treceri la actul auto-agresiv al adolescentului este deja reţinută. Chiar dacă această idee este reductoare, chiar dacă ea poate participa la o atmosferă de banalizare, chiar de negare, care înconjoară gesturile suicidare ale tinerilor, această idee are totuşi avantajul, într-o anumită măsură, de a stabili o legătură între trecerea la act şi suferinţă, vulnerabilitate proprie adolescentului. Este vorba deja de un început de poveste a actului care situează tânărul într-o dinamică şi un mediu care îi sunt proprii, cu istoria sa, cu potenţialul sau evolutiv şi locul său particular în cadrul generaţiilor.
Printr-o astfel de abordare, articulată cu studiile epidemiologice, s-ar putea întrevedea, cu toată prudenţa necesară, căile spre măsuri de prevenţie şi eventuale terapii.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie, studii psihologice, suicid, adolescent
