Fără a nega valorile ştiinţei, cândva, Karl Jaspers (1958) critica de pe poziţiile filozofiei existenţialiste insuficienţele demersului ştiinţific. Accepta totodată că fără cunoaştere ştiinţifică nu poate fi atins nici un adevăr al epocii noastre, doar că ştiinţa nu poate să înţeleagă propria raţiune de a fi şi nici nu poate indica direcţii sau sensuri existenţei umane. Fără a construi valori constrângătoare şi universale pe plan ştiinţific, „filozofia şi mai precis gândirea filozofică permite să accedem la noi înşine, influenţând activitatea interioară de analiză care eliberează în noi resurse originare, singurele care dau ştiinţei semnificaţie” (Jaspers, 1958, p. 112). Din perspectiva filozofiei existenţiale şi dat fiind că omului îi este recunoscută identitatea de „fiinţă cugetătoare”, Jaspers aprecia că: „individul trebuie să purceadă la filozofie” sau „fiinţă de sine autentică” (Selbstein). Fiinţarea sau evoluarea omului către „Fiinţa” prin cugetare, filozofare sau spiritualizare, este imanentă şi potenţială şi îl ajută pe individ să-şi depăşească derizoria „fiinţarea factică” (Dasein). „Conştiinţa (după expresia lui Jaspers) cedează frecvent cerinţelor imediatului şi abandonându-se prin ea divertismentului, omul se pierde în banalitate” (1958, p. 151). Ce propunea Jaspers prin filozofare, considera ca necesar în transformarea tămăduitoare a sufletului uman şi în eliberarea omului de obsesia posibilităţii, de a-şi găsi salvarea într-o realitate sau doctrină dată, altceva decât profunzimile Sinelui sau lăuntric. Prin filozofare omul accede la autenticitatea condiţiei sale, ea mijlocind „citirea cifrurilor”, iluminarea căilor transcenderii către „fiinţa eternă”, ceea ce îi permite apropierea de marile valori-idei şi o comunicare netrucată. Multe dintre teoriile psihologiei, îndeosebi cele de orientare umanistă, au formulat aserţiuni „subtile” pe baza unor „deducţii logice”, iar autorii lor nu-şi pot demonstra concret şi argumenta ştiinţific adevărurile descoperite. Aceştia s-au servit în sensul dat de Jaspers, de intuiţie, de „cugetare psihologică” şi filozofare. Şi totuşi, în unele sisteme psihologice demersul logico-mental – cum spre exemplu este sistemul propus de Carl Gustav Jung – a fost judicios instrumentat cu date şi analize de fapte, fenomene cercetate, care au condus la o teorie deja acreditată şi care validează o terminologie asimilată în limbajul ştiinţific.
De fapt, nu imprecizia limbajului se reproşează şi azi psihologiei, ci poate, insuficienţa lui sau lipsa de acoperire cu sensuri necesare dezvăluirii esenţei adevărului uman. Însăşi gruparea existenţialistă din care face parte Jaspers şi care-i mai cuprinde pe Søren Kierkegaärd, pe Martin Heidegeer sau Jean Paul Sartre, aduce o critică majoră metafizicii tradiţionale, pentru înstrăinarea ei de problematica complexă a individualităţii umane. Ea a inspirat şi încurajat pe psihologi, ca să pătrundă şi să înţeleagă lumea şi realitatea în care trăieşte, se mişca şi cunoaşte fiinţa umană.
La Martin Heidegeer, persoana şi lumea sunt un concept unitar, iar existenţa umană se construieşte pe sine ca proiect în „depăşire” perpetuă. Conceptele propuse de existenţialişti, cum sunt cele de: Eu, conştiinţă, fiinţă, existenţă, iluminare etc., comune atât psihologiei cât şi filozofiei existenţiale, sunt folosite actual ca instrumente de orientare în cunoaşterea umană.
Dar după existenţialişti, eşecul sau succesul demersului ştiinţific sunt limitate deontologic de însăşi condiţia umană, iar tema o vom reîntâlni tratată de Albert Camus în „Mitul lui Sisif”, unde succesul este văzut ca o asumare orgolioasă şi lucidă a eşecului. Demersul „fiinţării” la Søren Kierkegaärd şi sensul dat „sineizării” cu aproximativ un secol înainte de a fi propus şi explicat de C. G. Jung, este înţeles ca proces prin care omul accede la adevărul despre „Sine” – văzut ca spirit şi sinteză a tot ceea ce este inconştient sau conştient şi aparţine subiectivităţii sale. Kierkegaärd face o critică lui Hegel privind concepţia referitoare la spiritul absolut şi răspândit în universul care cuprinde adevărul şi îl completează, susţinând că adevărul este trăit de om ca subiectivitate, trăire în care Sinele şi Spiritul devin acelaşi, se confundă. Primul care vorbeşte de această unificare este Ludwig Klages (1910), care vede în spirit o legătură unificatoare a trupului cu sufletul şi totodată o sinteză. La Kierkegaärd vom întâlni în Sine nucleul central al spiritului, iar drumul „sineizării” va fi presărat cu obstacole, care vor da sens conceptelor de anxietate, culpă, disperare. Trăirile umane reflectă Clipa – prezentul conştientizat de Sine – văzută şi ca „un concentrat de eternitate” (1844).
La filosoful român Constantin Noica găsim desemnat prin „Sine” acea parte a subiectivităţii care, deşi interioară, transcende subiectivitatea. Sinele, după el, ar putea fi, spre exemplu, spiritul unei comunităţi care caracterizează pe toţi membrii ei dincolo de deosebirile individuale. „Sinele este Noi din fiecare Eu” şi în această accepţiune este totodată interior şi transcendent, fapt care ne autorizează să-l folosim şi pentru a reda interioritatea şi transcendenţa lumii instinctelor .
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, Sine, spirit, studii
