MINORUL CA PARTICIPANT LA FENOMENUL INFRACŢIONAL – AUTOR SAU VICTIMĂ – MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ
I. Minorul ca autor al unei infracţiuni
II. Interventia psihologica in cazul minorului autor al infractiunii
III. Minorul ca victima a unei infractiuni
Justificările unei intervenţii psihologice în cazurile ce implică minorii în calitate de autor al unei infracţiuni pornesc tocmai de la nevoia umană de a înţelege ceea ce se întâmplă, de a înţelege motivele care-l pot conduce pe un copil la comiterea unui act grav de devianţă: infracţiunea.
O altă justificare derivă tocmai din cerinţa penologică de a afla adevărul, adevăt privind identitatea autorului de infracţiune cât şi a derulării cronologice, complete a actului infracţional.
Dincolo de înţelegerea unei realităţi, justificarea intervenţiei psihologice cu minorul care comite o infracţiune rezidă şi din raţiuni profilactice, de prevenţie primară şi/sau secundară a delincvenţei juvenile.
Cine este minorul-autor de infracţiune?
Dimensiuni legale. În conformitate cu reglementările legale în vigoare, minorul este persoana care a comis o infracţiune şi nu a împlinit vârsta de 18 ani. Legiuitorul a impus stabilirea discernământului şi, în consecinţă, a răspunderii penale, astfel că până la vârsta de 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14-16 ani se stabileşte în mod obligatoriu discernământul, minorului cu răspundere penală aplicându-i-se însă un regim sancţionatoriu diferit de cel al adultului. Minoritatea este abordată în Titlul IV al Codului Penal prin art. 99-110.
Dimensiuni psihologice. Profilul personalităţii infractorului include, în conformitate cu literatura de specialitate (Buş, 2005), o serie de trăsături specifice:
- Inadaptarea socială
- Duplicitatea comportamentului
- Imaturitatea intelectuală
- Imaturitatea afectivă
- Instabilitatea emotiv-acţională
- Sensibilitatea deosebită ( capacitatea de a răspunde neinhibat la stimuli din mediul social)
- Frustrarea
- Complexul de inferioritate
- Egocentrismul
- Labilitatea
- Agresivitatea
- Indiferenţa afectivă
Desigur că pot fi decelate o serie de trăsături psihologice particulare pentru diferitele categorii de infractori: hoţul, cerşetorul, spărgătorul, tâlharul, infractorul intelectual, escrocul şi şantajistul, violatorul, criminalul. Atunci când luăm în considerare fenomenul delincvenţei juvenile, recunoaştem în profilul psihologic trăsături ca:
- Înclinaţia către agresivitate, adesea manifestată pe fondul unei iritabilităţi şi ostilităţii
- O duplicitate a conduitei, care se manifestă în toate relaţiile sale cu familia, şcoala, vecinii; diferenţele se raportează la realiatatea forului său intim;
- Instabilitatea emoţională ca o rezultantă a fragilităţii Eului, a carenţelor educaţionale şi a reţelei de suport social inadecvate sau deficitar accesate;
- Dezechilibrul existenţial, cu perioade de vid existenţial pe care, adolescentul îl umple adesea cu diverse patimi, abuzuri, vicii, perversiuni;
- Inadaptarea socială, văzută de unii autori ca o adaptare inautentică sau o imaturizare socială. În fapt, infracţiunea în sine este o expresie a inadaptării sociale, ca încălcare a unor norme prestabilite, o manifestare improprie a competenţelor sociale ale minorului.
În acest context, ceea ce dobândeşte greutate este controlul social. În mod obişnuit, copilul îşi formează persoanlitatea şi îşi dezvoltă comportamentului prin învăţare şi prin asimilarea unui model socio-cultural, ca rezultat al procesului de socializare pe care mediul familial şi social îl exercită asupra sa. Controlul social contribuie la integrarea socială a viitorului adult şi el dispune de o serie de mijloace de la presiune la persuasiune,exercitate în vederea promovării uor etaloane de conduită unanim acceptate de membrii comunităţii. Hennggeler (1989) vorbeşte chiar de o deficienţă morală a copiilor delincvenţi.
O serie de studii (Dragomirescu, 1980, Pitulescu, 1995) asupra fenomenului delincvenţei juvenile au statuat cauzele la nivelul mediului familial, al procesului de socializare ineficient, al mediului şcolar, al lipsei de îndrumare şi susţinere din partea adulţilor, dar şi la nivelul dezvoltării psihice a copilului şi a caracteristicilor de vârstă ale acestuia care l-ar predispune la infracţionalitate (imaturitate psihică, eventuale afecţiuni psihice, teribilism şi spirit aventurier).
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie, victima, delincventa, juvenila
