În psihodiagnoza personalităţii termenii de „interior” şi „exterior” sunt impregnaţi cu conotaţii disputate. Stephenson (1953) considera că „de bună seamă acestea sunt designaţii timide” (p. 96), iar limitele semantice sunt cele care intervin în transmiterea semnificaţiei acestor termeni. Stephenson (1953) nu s-a concentrat în consecinţă asupra aspectelor definiţionale, ci a încercat să facă lumină chiar asupra semnificaţiei celor doi termeni. Prezentăm aici viziunea sa despre modalităţile posibil a fi folosite de către psihologi în psihodiagnoza personalităţii (X desemnează persoana evaluată, iar Y este observatorul/evaluatorul).
(a) „Interior”
(0) psihismul lui X;
(1) auto-reflecţii ale lui X;
(2) reconstrucţia lui (X) de către Y;
(b) „Exterior”
(1) auto-observaţii ale lui X asupra comportamentului propriu;
(2) observaţii ale lui Y despre comportamentul lui X;
(c) „Istoric”
(1) reconstrucţii ale lui X privind comportamentul propriu, în trecut;
(2) reconstrucţii ale lui Y despre comportamentul avut de X în trecut.
Trebuie să accentuăm aici că Stephenson a insistat asupra păstrării ghilimelelor în denumirile „intern” şi „extern”. Psihismul lui X (a0) desemnează evident mecanismele mentale interne pe care Stephenson (alături desigur de alţi behaviorişti, precum Watson, Skinner şi Kantor) a dorit să le excludă din consideraţiile ştiinţifice, păstrând doar comportamentul pur ca input în raţionamentul ştiinţific. În rest însă, aş putea să mă descriu pe mine sau sentimentele mele (a1), sau felul în care mă relaţionez la cineva (b1) sau cum m-am relaţionat la cineva în trecut (c1) – toate acestea din propriul punct de vedere. Ori, cineva, un observator extern mie, ar putea să descrie ce crede că eu cred despre mine (a2), ori cum mă comport faţă de cineva (b2), ori cum m-am comportat faţă de cineva în trecut (c2). În viziunea acestor explicaţii, Stephenson conclude că de fapt este mult mai sigur să ne rezumăm la a considera ca fiind „moduri” separate de psihodiagnoză viziunea proprie a subiectului, respectiv viziunea evaluatorului.
Este evident că psihodiagnoza modernă se concentrează în special asupra viziunii subiecţilor evaluaţi. Este ceea ce se numeşte „auto-evaluare” („self-reported measures of personality”) şi orice specialist cunoaşte măcar 5-6 chestionare, instrumente de evaluare a personalităţii, care lucrează pe baza acestor auto-evaluări ale persoanelor diagnosticate. Desigur, viziunea evaluatorului/cercetătorului este prezentă în construcţia instrumentului, însă diagnoza propriu-zisă este făcută exclusiv prin intermediul auto-evaluării subiectului.
Este o lipsă importantă a psihodiagnosticului modern, în problema personalităţii, care probabil a apărut datorită inerţiei şi a obişnuinţei psihologilor de a lucra cu probele folosite în psihodiagnoza aptitudinilor, precum şi a imposibilităţii multora de a înţelege că măsurile folosite în evaluarea personalităţii impun şi alte standarde metodologice. Marea majoritate a chestionarelor de personalitate moderne sunt construite pentru a se situa în punctul (b1), auto-observaţii ale lui X asupra comportamentului propriu, probabil şi ca rezultat al viziunii ştiinţifice timpurii şi puternic behavioriste conform căreia „măsurătorile şi observaţiile obiective despre un individ pot fi făcute de către oricine, chiar de către un aparat inert, pe când măsurătorile şi observaţiile despre subiectivitatea unei persoane nu pot fi făcute decât de ea însăşi” (Stephenson, 1972, p. 17). Modalitatea cel mai des întâlnită de a ataca punctul (b2), observaţiile lui Y despre comportamentul lui X, este cea a evaluării prin observatori externi, care se confruntă cu o seamă de probleme de substanţă şi pe care o vom discuta în continuare.
Deşi în principiu evaluarea personalităţii umane pe baza evaluărilor multiple făcute de observatori externi avizaţi nu este altceva decât o variaţiune a atât de bine cunoscutei practici a evaluărilor multiple, criticile întâmpinate de această metodă de evaluare a personalităţii sunt multiple, şi vin din segmente relativ diferite ale comunităţii ştiinţifice. Criticile aduse evaluării personalităţii umane cu ajutorul observatorilor externi se arondează zonei epistemologiei. Conform acestei viziuni, evaluările unor observatori externi „nu sunt importante pentru ştiinţa personalităţii” (cf. Block, 1961), principial din cauza faptului că instrumentul observării este o persoană umană operând la nivel empiric, iar o ştiinţă operaţională, coerentă, nu ar trebui să permită unui individ singular să preia acest rol. Un test sau inventar de personalitate, în viziunea aceasta, ar fi un instrument obiectiv, realist, şi în mod cert mai adecvat pentru evaluare. O extensie a viziunii deja prezentate este aceea că, chiar dacă observatorului i se permite să servească drept instrument investigaţiei ştiinţifice, se pune în continuare aceeaşi problemă de epistemologie şi de statut ştiinţific al investigaţiei, legată de această dată de reproductibilitatea datelor astfel culese. Ştiinţa pozitivistă necesită date reproductibile, informaţii care să nu fie dependente de anumiţi indivizi pentru a fi colectate, iar modalitatea de colecţie însăşi trebuie să fie imposibil de influenţat de indivizi singulari. Iar observatorii, oricât de avizaţi ar fi, nu pot aduce date coerente, informaţii repetabile, lipsite de distorsiuni.
Nu trebuie să uităm însă că în istoria psihologiei au existat mai multe reacţii la metoda clasică de psihodiagnoză a personalităţii, reacţii care au cerut o concentrare sporită pe aspecte direct comportamentale ale individului analizat, şi care au încercat pe cât posibil să evite extragerea acestuia din contextul vieţii sale zilnice în cursul evaluării. Argumentele pentru o metodă alternativă auto-evaluării folosite în prezent sunt multiple:
1. În primul rând, chiar situaţia de evaluare a individului de către psiholog este o situaţie artificială, creată artificial şi resimţită ca atare de subiect. Răspunsurile subiectului vor fi în mod cert influenţate şi modificate de situaţia aceasta şi de aparenţa de „test” care este generată de către psiholog. În aceste condiţii, toate răspunsurile subiectului vor fi distorsionate de o seamă de erori sistematice, dintre care dezirabilitatea socială este poate cea mai cunoscută dar nici pe departe singura.
2. În al doilea rând, nici una din scalele de validitatea ale protocolului unui chestionar de auto-apreciere nu poate elimina în totalitate posibilitatea ca individul respectiv să eludeze totuşi vigilenţa psihologului şi să reuşească să se prezinte diferit de persoana care de fapt este.
3. În al treilea rând, o problemă de fond şi foarte serioasă priveşte chiar validitatea demersului de psihodiagnoză, în condiţiile în care itemii chestionarului evaluează situaţii ipotetice, care deseori nu au fost trăite de subiectul în cauză. O parte uneori semnificativă a itemilor unui astfel de chestionar se concentrează pe aspecte ale vieţii trecute sau chiar ale copilăriei, asupra cărora memoria subiectului este posibil să nu mai funcţioneze cu acurateţe, iar răspunsul dat să fie de complezenţă. O altă parte a itemilor este posibil să nu aibă semnificaţie pentru individ, fiind scenarii de genul „ce ar fi dacă”, la care acesta nu numai că nu s-a confruntat niciodată, dar cel mai probabil nici nu s-a gândit vreodată. În aceste condiţii răspunsul va fi de bună seamă unul de complezenţă ori dat sub impulsul momentului.
4. În al patrulea rând, o problemă de validitate teoretică este adusă de relativ noile paradigme neo-behavioriste, ori cognitiv-comportamentale, care descriu comportamentul uman ca fiind o rezultantă a personalităţii, flexibilă însă la stimulii mediului. Cu alte cuvinte, răspunsul preferat al individului la o anumită situaţie ar putea să varieze în funcţie de datele efective ale realităţii, acelaşi individ putând să se comporte pentru un observator extern aparent incoerent şi diferit în situaţii similare. În aceste condiţii, evaluările ipotetice îşi pierd o mare parte din valoare şi devin simple şi banale speculaţii privind posibile (dar la fel de imposibile) manifestări ale personalităţii individului respectiv.
Importanţa evaluării personalităţii prin observatori independenţi
Argumentele unei părţi, e drept, restrânse, a comunităţii ştiinţifice, în faţa acestor neajunsuri ale metodei clasice, tind să prefere evaluarea subiecţilor cu ajutorul observatorilor („observer-evaluations”). Aceste evaluări sunt măsuri compozite ale unor evaluări făcute de persoane cu care individul respectiv interacţionează în viaţa sa de zi cu zi. Ele au fost folosite uneori ca şi evaluări de personalitate, însă acest tip de evaluare nu s-a bucurat de o reputaţie prea bună ca metodă ştiinţifică (Block, 1961).
În studiul personalităţii se foloseşte deci, în ciuda criticilor deja amintite aici, metoda evaluării indivizilor pe baza observatorilor externi, în mod frecvent în special în zona psihologiei devianţei şi a marketingului politic şi electoral. Un motiv este desigur acela că datele de acest tip sunt cel mai uşor de obţinut, în mod special atunci când individul evaluat nu este la dispoziţia psihologului, ori refuză să se pună la dispoziţia acestuia.
În plus, lăsând chiar la o parte problematica accesului la persoana evaluată şi ducând argumentaţia spre sfera chiar a utilităţii acestor date, nu se poate nega faptul că valoarea predictivă pe care psihodiagnoza clasică a personalităţii o are pentru comportamentele efective ale individului este relativ scăzută, şi scade chiar mai mult în ceea ce priveşte comportamente specifice, punctuale, astfel încât datele culese de observatori despre comportamente reale, manifestate de individ în viaţa reală, sunt o sursă importantă de predicţii ştiinţifice (Holt, 1958).
Toate aceste justificări sunt valide, şi valoarea predictivă şi utilitarismul acestei viziuni sunt suficient de puternice pentru a sprijini folosirea observatorilor în psihodiagnoza personalităţii (Block, 1961).
În ciuda argumentelor care susţin superioritatea metodei observatorilor externi, aceasta se confruntă cu o problemă majoră în ceea ce priveşte rezultatele sale, care nu se supun nici standardizării urmărite de ştiinţa modernă în outputul său, şi nici consensualităţii terminologice atât de necesare acesteia.
În cursul unui program de dezvoltare personală făcut cu ajutorul unui terapeut, ori chiar în cursul terapiei psihologice sau psihiatrice, subiectul sau pacientul este văzut de cele mai multe ori de mai mulţi observatori, psihologi, psihiatri, uneori asistenţi sociali. Uneori se practică şedinţe de lucru ale acestor persoane implicate în psihodiagnostic în aşa zisele „consilii diagnostice”, făcute pentru a se discuta şi integra diferitele evaluări. Aceste şedinţe sunt desigur pline de substanţă, de vreme ce fiecare evaluare singulară este îmbogăţită şi augmentată de ideile, opiniile, observaţiile celorlalţi evaluatori. De multe ori însă materialul suplimentar astfel adus în discuţie este mult prea abundent şi de cele mai multe ori se întâmplă ca el să fie rezumat într-o altă cheie ideatică, ceea ce îl face greu de integrat din punct de vedere cognitiv. Unui psihiatru bunăoară îi va fi greu să înţeleagă concluziile trase de psiholog din interpretarea Testului de Apercepţie Tematică. Aceste bariere de comunicare pot fi doar cu greu penetrate atunci când se lucrează cu echipe inter-disciplinare, pe de o parte datorită vocabularului diferit, pe de altă parte datorită atitudinii şi schemelor de analiză principial diferite unele de altele. Problema nu este, din păcate, doar o problemă susceptibilă să apară în echipele pluri-disciplinare. Chiar şi profesionişti cu o orientare relativ similară sunt uneori luaţi prin surprindere de acest efect – în sânul comunităţii psihologilor domneşte deseori aceeaşi confuzie şi lipsă de înţelegere reciprocă, ce abundă de confuzii şi aspecte obscure. Uneori există diferenţe marcante în schemele mentale şi deprinderile profesionale ale psihologilor formaţi la diferite universităţi. Unul din principiile epistemologice contemporane, aplicat în special (dar nu exclusiv) la ştiinţele sociale, datorită gradului lor probabilistic şi multi-paradigmatic, este acela că ştiinţa are o bază consensuală. Lupta cercetătorului pentru cunoaşterea realităţii nu tinde de fapt la cunoaştere absolută, nici pe departe, ci tinde la atingerea unei cunoaşteri suficiente, unde standardul este fixat de comunitatea ştiinţifică, prin consens. Deşi sună criptic şi anormal, psihologia în general se supune acestui principiu epistemologic: se acceptă că ajungem la cunoaştere doar în condiţiile în care explicaţiile noastre se supun modalităţilor idiosincratice de codificare ştiinţifică a informaţiei, adică sunt descrise în jargonul psihologiei şi în conceptele recunoscute de ea. Credem că putem spune în aceste condiţii, fără a forţa nota, că ştiinţa modernă este o funcţie a unor evaluări multiple, şi nu, aşa cum poate am vrea să credem, a unei reflectări perfecte a realităţii. Exact acestei consensualităţi absolut necesare nu li se pot supune evaluările externe multiple asupra personalităţii umane, şi considerăm că acesta este motivul major pentru care metoda a căzut în desuetudine.
California Q şi psihodiagnoza personalităţii prin evaluatori externi
California Q a fost creat având în vedere exact această neobişnuită formă de psihodiagnoză a personalităţii, şi anume evaluarea care se bazează pe descrieri ale observatorilor, spre deosebire de evaluările clasice, bazate pe auto-caracterizare din partea subiectului însuşi.
Metodologia Q în general şi CQ-ul ca instrument, în special, aduc din nou în discuţie aceste aspecte de maximă importanţă pentru psihodiagnoza personalităţii. Ştiinţa clasică optează în cea mai mare parte la ora actuală în psihodiagnoza personalităţii pentru ceea ce se numeşte „self-reported measures” - auto-evaluări. Aceste auto-evaluări sunt evaluări făcute de chiar persoana care trebuie analizată de psiholog, pe baza unui chestionar, a unui instrument psihometric, care este construit în aşa fel încât să facă posibilă evaluarea standardizată a persoanei respective, pe dimensiuni sau scale a căror interpretare este cunoscută. O persoană care va da răspunsuri de un anumit tip la anumite întrebări va fi considerată a fi dominantă, ori asertivă, ori sociabilă. În plus, instrumentele asigură, unele mai mult iar altele mai puţin, imposibilitatea persoanei care se auto-evaluează, de a „trişa”, de a induce în eroare psihologul prin prezentarea propriei persoane într-o lumină mai favorabilă. În mod evident, aceasta este probabil prima şi cea mai importantă capcană în condiţiile pentru care psihologul va opta pentru auto-evaluări generate chiar de persoana analizată. De aceea majoritatea chestionarelor consacrate de personalitate conţin scale care să indice validitatea protocolului.
Construcţia California Q (CQ)
California Q este indisolubil legat de numele lui Jack Block, marcant psiholog de la Universitatea Berkley, California. Înainte de a începe să construiască CQ-ul, Block a fost implicat în mai multe studii realizate cu ajutorul metodologiei Q (1952a, 1954, 1955a). Experienţa şi autoritatea sa în psihodiagnoză, în special în probleme legate de personalitate, sine, conştiinţă este în afara oricărei discuţii, după cum demonstrează o impresionantă listă de publicaţii. Atracţia principală exercitată de metodologia Q asupra lui Block a fost datorată în primul şi primul rând Q-Sort-ului ca metodă de culegere a datelor. De-a lungul timpului, demersului său i s-au adus mai multe reproşuri din cadrul comunităţii „ortodoxe” de teoreticieni ai metodologiei Q, privind aparenta sa rezumare la aspectele tehnice, fără considerarea în totalitate şi cu consecvenţă a principiilor epistemologice ale metodologiei Q. Indiferent de adevărul sau neadevărul acestor aspecte – care sunt în continuare în discuţie în forurile avizate – un lucru însă nu poate fi pus la îndoială: activitatea de pionierat a lui Block a dus la acceptarea şi absorbţia metodologiei Q într-un domeniu care îi fusese interzis până la acel moment.
Primul pas hotărât în vederea implicării metodologiei Q în psihodiagnoza personalităţii a fost făcut de Block în 1952, când a pregătit un memorandum cu argumente coerente şi puternice privind folosirea Q-Sort-ului ca instrument de codificare a trăsăturilor de personalitate în evaluarea psihologică (Block, 1952b). Acest memorandum a dus în mod direct la realizarea în cadrul IPAT – Institute for Personality and Ability Testing - a unui prim Q-Sort psihodiagnostic folosit de evaluatori pentru psihodiagnoza personalităţii ofiţerilor din Air Force (MacKinnon et. al., 1958). Valoarea practică şi succesul acestui prim set de itemi Q a încurajat studii ulterioare şi a demonstrat corectitudinea predicţiilor metodologice făcute de Block. Într-o oarecare măsură, acest prim Q-Deck poate fi considerat precursorul California Q (Block, 1961).
Într-o primă fază au fost izolate 90 de variabile psihologice, care au fost operaţionalizate şi exprimate în formă verbală, ţintind la o cât mai completă acoperire a domeniului personalităţii umane, aşa cum era acesta privit la acel moment de psihologii clinicieni. O parte semnificativă din aceşti itemi au fost preluaţi din Q-Sort-ul menţionat înainte, realizat în cadrul IPAT. Principiile urmate în creionarea itemilor acestui prim CQ au fost următoarele (cf. Block, 1961):
(1) Fiecare item a fost formulat în aşa fel încât să fie neutru din punct de vedere teoretic. O grijă deosebită a fost acordată acestui aspect, căci deşi Block afirmă (1961) că CQ este construit pe baza paradigmei psihodinamice, a avut ca intenţie declarată lipsa teoretizării excesive şi crearea, prin această perspectivă a-teoretică, a unui instrument posibil a fi folosit în mod universal de toţi cercetătorii în probleme de psihodiagnoză a personalităţii, indiferent de orientarea lor teoretică. Formulările itemilor CQ sunt în consecinţă empirice şi a-teoretice, fiind compatibile cu practic toate teoriile personalităţii.
(2) Fiecare item a fost astfel redactat încât să sugereze un continuum mai degrabă decât exclusivitate. Q-Sort-ul ca instrument se pretează cu mare uşurinţă la această abordare, de vreme ce intensitatea cu care un evaluator aderă la o opinie – caracterizare în cazul nostru – este o funcţie a plasării respectivului item în timpul sortării. Din acest punct de vedere, orice item poate fi plasat pe scala de la –n la +n pe care este construită structura Q. Însă în aceste condiţii trebuie acordată o grijă deosebită semanticii itemilor, căci ei trebuie să permită evaluatorului să fie cotaţi diferenţial, şi să nu implice în mod obligatoriu judecăţi extreme. Itemii ce conţin formulări puternice sunt în aceste condiţii evitaţi, de ex. “este întotdeauna săritor” (item care dacă ar fi plasat la polul negativ ar implica faptul că persoana nu este niciodată săritoare) sau “în general este neîncrezător în oameni” (item care dacă ar fi plasat la polul pozitiv ar induce concluzii ce se apropie de suspiciune principială şi poate de paranoia) etc. Aceste enunţuri sunt re-formulate ca şi comportamente simple, fără alte ancore care să inducă evaluatorului concluzii valorice, temporale ori de generalizare, de ex. “este săritor” sau “este neîncrezător în oameni”.
(3) Fiecare item a fost desigur redactat în aşa fel încât să exprime elemente psihologice singulare, să evite confuziile şi dublul sens. De exemplu (Block, 1961) itemul „este vorbăreţ şi stăpân pe sine” este un item slab, de vreme ce este evident că subiectul poate fi vorbăreţ fără să fie stăpân pe sine sau viceversa. Partiţionarea, ruperea acestor itemi în enunţuri separate elimină probleme de neînţelegere sau ambiguitate ce ar fi putut să apară în cursul evaluării. Important este însă că în cadrul operaţiunii de sortare sunt posibile în continuare conjuncţiile complexe ale itemilor.
(4) S-a făcut un efort deosebit de a include între itemii CQ doar variabile recunoscute de psihologie la acea dată ca fiind independente din punct de vedere conceptual unul de celălalt. Prin „independenţă conceptuală” Block (1961) defineşte acea situaţie în care semnificaţia psihologică a unui item nu poate fi derivată din semnificaţia psihologică a altui item sau a vreunei conjuncţii de itemi. În mod evident acesta este un deziderat şi principiul enunţat aici nu poate fi urmat decât poate ca ideal, îndeplinirea sa fiind de fapt o funcţie a gradului de cunoaştere la care ştiinţa a ajuns la respectivul moment. Relaţii încă nerecunoscute între concepte pot desigur să existe, însă chiar aşa incomplet cum este în mod necesar un astfel de demers, un număr semnificativ de itemi a fost „purificat” de interdependenţe. Suntem de părere, cu privire la acest punct, că autorul a complicat într-o oarecare măsură explicaţiile aferente, prin încercarea de a extinde aria conceptului de „echivalenţă”. Este posibil astfel ca „independenţă conceptuală” să creeze unele confuzii.
(5) Relaţionată cu dezideratul expus anterior de independenţă conceptuală este şi problema redundanţei enunţurilor. Block (1961) numeşte această problemă „independenţă empirică”, opusă fiind independenţei conceptuale. Suntem de părere că deosebirile între cele două meta-concepte nu sunt suficient de bine creionate de autor, şi că dependenţa conceptuală a doi itemi presupune în mod obligatoriu şi dependenţă empirică, iar o posibilă dependenţă empirică observată atrage cu siguranţă după sine o rapidă teoretizare a dependenţei conceptuale. Aspectul nu ar fi problematic în mod normal, însă Block (1961) afirmă în cazul dependenţei empirice un principiu opus celui enunţat anterior, şi anume acela că dependenţa empirică este de fapt de dorit, într-o oarecare măsură. Considerăm că cele două principii sunt antagonice şi mutual exclusive iar situaţia este de bună seamă confuzantă. Suntem de părere că primatul ar trebui să îl aibă în aceste condiţii acest ultim principiu, pe care Block îl explică mai satisfăcător decât pe cel de „independenţă conceptuală”. Block (1961) spune că, în ciuda principiilor de construcţie a testelor, de a renunţa la câte unul din itemii ce corelează semnificativ şi între ei, este posibil ca includerea unor caracterizări sau trăsături de personalitate ce se acoperă parţial să aducă avantaje, mai ales în acele situaţii în care legăturile teoretizate nu există. De exemplu, rigiditatea şi conservatorismul ne aşteptăm să coreleze semnificativ, însă, spune Block, ar fi probabil greşit să eliminăm pe oricare din aceste două descrieri, fiind fără doar şi poate posibil să întâlnim un individ care este conservator fără a fi rigid.
(6) O faţetă suplimentară asupra căreia construcţia CQ a necesitat o reflecţie coerentă este strâns legată din nou de problema redundanţei, expusă anterior, şi anume de faptul că nu întotdeauna cuvintele ori conceptele opuse din punct de vedere semantic ori logic se constituie şi în opoziţii psihologice. De exemple (Block, 1961), „submisiv” este opus (verbal) cu „dominant”, însă există un tip de personalitate pentru care ambele aceste caracteristici sunt valabile în mod simultan, şi anume aşa-numita personalitate autoritar-submisivă. În plus, situaţia inversă este de asemenea valabilă: o persoană care nu este „sociabilă” nu este în mod necesar „antisocială” sau „supra-critică” în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi. Având în vedere cele expuse aici, CQ a trebuit să accepte un anumit grad de redundanţă, pentru a putea gestiona toate aceste posibilităţi echivoce.
(7) O altă preocupare în faza de generare a CQ a fost aceea de a minimiza pe cât posibil judecăţile valorice făcute de evaluatori în descrierea subiecţilor evaluaţi. Teoretic observatorii profesionişti, psihologi şi psihiatri, ar trebui să fie lipsiţi de valorizare în percepţiile lor, însă ştim cu toţii că schemele perceptuale funcţionează din acest punct de vedere conştient, în ciuda unui oarecare control care este de aşteptat de la indivizi cu formare profesională riguroasă. Modalitatea cea mai simplă de a preveni ca judecăţile de valoare din partea evaluatorilor să domine funcţia lor preponderent descriptivă este aceea de a nu le pune acestora la dispoziţie instrumente semantice care să permită trasarea judecăţilor de valoare. Cu excepţia acelor concepte psihologice care au fost introduse cu intenţia specială de a atrage după sine reflectări pozitive ori, dimpotrivă, implicaţii negative pentru caracterul persoanei evaluate, toate enunţurile CQ au fost enunţate într-o modalitate neutră. Evaluatorii profesionişti consideră că rata itemilor enunţaţi neutru, pozitiv respectiv negativ este în CQ de 2:1:1 (Block, 1961).
Detalii istorice privind generarea CQ
Prima formă a CQ a constat din 90 de itemi, consideraţi un important şi coerent punct de plecare. Asupra esenţei acestora, dar şi a modalităţii în care au fost enunţaţi, autorul a purtat discuţii calitative împreună cu alţi doi psihologi (Jeanne H. Block şi Virginia Patterson) şi un psihanalist (Don D. Jackson), discuţii care au totalizat aprox. 60 de ore. Discuţiile s-au concentrat în special asupra clarităţii itemilor, a importanţei lor psihologice şi a implicaţiilor pe care ei le au pentru completitudinea şi validitatea Q-Sort-ului final. O nouă sesiune de 6 discuţii calitative cu experţi a fost realizată în 1953 în cadrul Clinicii Langley Porter, cu participarea unor psihologi clinicieni marcanţi printre care amintim pe Robert Harris, Bernard Apfelbaum, Albert Shapiro şi Leon Witebsky. În urma acestor discuţii, prima formă a CQ a fost supusă pilotării pentru decelarea utilităţii sale şi a proprietăţilor sale psihometrice. Începând cu iulie 1953, pentru o perioadă de 14 luni, această primă formă „oficială” a CQ, având acum 108 itemi a fost folosită în mai multe cercetări. Două din cercetările făcute cu această primă formă a CQ au fost ulterior publicate, una referitoare la percepţiile psihiatrilor despre pacienţii schizoizi şi despre schizofrenie în general (Jackson, Block, Block & Patterson, 1958), iar cealaltă o cercetare ne-clinică, dar amplă, conţinând 240 de protocoale ale CQ (Block, Patterson, Block & Jackson, 1958). Evaluarea subsecventă a CQ a beneficiat bineînţeles de perioada de pilotare, având însă de asemenea avantajul unui feedback consistent din partea unor psihologi de renume, printre care şi Harrison G. Gough, creatorul CPI – California Personality Inventory. Astfel a fost generată forma II a CQ, care conţinea 115 itemi. Ea a fost folosită din august 1954 până în martie 1957 şi a devenit extrem de cunoscută, instrument dedicat în cadrul IPAT – Institute for Personality Assessment, precum şi la universităţile California, Vassar, Minnesota şi în Administraţia Veteranilor (Block, 1961).
În toamna anului 1956 a început revizia formei II a CQ, beneficiind de comentariile şi experienţele acumulate de-a lungul folosirii sale intense în cei doi ani anteriori. Punctul central al noilor discuţii pentru îmbunătăţirea CQ a fost Institutul pentru Dezvoltare Umană (Human Development Institute). Concomitent cu noile discuţii calitative, autorul a putut beneficia şi de avansul tehnicii de calcul, începând să folosească intensiv calculul statistic pentru îmbunătăţirea instrumentului. În acest scop au fost folosite în special patru eşantioane: unul format din 40 de femei, mame a unor copii cu probleme psihice; un al doilea eşantion a conţinut 40 de bărbaţi, taţi ai unor astfel de copii; al treilea a fost format din 50 de adulţi, foşti absolvenţi ai universităţii Vassar, iar al patrulea includea 70 de bărbaţi, candidaţi la o universitate medicală. Oricum, problema redundanţei itemilor a suferit o nuanţare foarte interesantă cu această ocazie. Itemii neinformativi, redundanţi sunt în mod normal acei itemi care sunt caracterizaţi de corelaţii foarte înalte cu alţi itemi. Autorul însă a considerat că această cotare după redundanţă trebuie să ia în considerare un aspect important: corelaţia trebuie să fie prezentă în toate eşantioanele analizate, de vreme ce absenţa corelaţiei chiar şi într-un singur eşantion înseamnă de fapt că respectivul item este în măsură să participe la descrieri diferenţiale ale realităţilor investigate, îmbogăţind astfel caracterizarea finală rezultată pe baza CQ. Un alt criteriu interesant şi care a fost folosit este acela al corelaţiei medii inter-subiecţi, care a fost investigată pentru căutarea unor corelaţii mai mari de .15. Este evident că odată cu creşterea corelaţiei inter-subiecţi în cadrul unui eşantion scade posibilitatea de discriminare între aceştia. În eşantioanele considerate a fi omogene este normal să regăsim într-o oarecare măsură corelaţii de acest tip; eşantioanele eterogene pot oferi însă pentru corelaţii mari inter-subiecţi o singură posibilă explicaţie, şi anume aceea că anumiţi itemi au fost cotaţi în mod echivalent pentru mai mulţi indivizi. Aceşti itemi sunt cunoscuţi în analiza de item ca fiind „itemi universali”, căci se aplică tuturor subiecţilor investigaţi. Itemii universali nu introduc distorsiuni în analiză, dacă sunt recunoscuţi ca atare, însă cu certitudine că sunt redundanţi, de vreme ce sunt lipsiţi de utilitate pentru discriminare. După completarea analizei psihometrice şi noul val de discuţii calitative a rezultat actuala formă a CQ, forma III, care conţine 100 de itemi şi care are caracteristici psihometrice şi ale „perfecţiunii” itemilor considerate atât de bune (combinate desigur şi cu caracteristicile de fidelitate induse în general de Q-Sort-uri, ca instrumente de culegere a datelor), încât modificarea sa este puţin probabilă.
Exemple de itemi din CQ sunt:
4. Este un individ vorbăreţ.
18. Are umor.
35. Are un comportament cald, are capacitatea de a iniţia relaţii strânse.
46. Are deseori fantezii personale şi reverii, speculaţii ficţionale.
70. Se comportă într-o manieră coerentă din punct de vedere etic şi este întotdeauna în consonanţă cu propriile standarde personale.
85. Pune accent pe comunicare prin acţiune şi comportament non-verbal.
98. Are fluenţă verbală, îşi exprimă cu uşurinţă ideile.
Completarea / sortarea CQ
Block a optat în cele din urmă pentru California Q pentru o distribuţie forţată, impusă. Discuţiile privind avantajele şi dezavantajele acestei metode sunt multiple în comunitatea practicienilor metodologiei Q, însă uzanţa este aceea de a opta pentru o sortare forţată („forced-choice sorting”) făcută pe o piramidă cu distribuţie cvasi-normală. Itemii CQ sunt, ca în orice Q-Sort, imprimaţi pe cartonaşe, pe care evaluatorul trebuie să le organizeze pe un continuum de la -4 (este extrem de caracteristic pentru persoana evaluată) la +4 (nu este deloc caracteristic pentru persoana evaluată), în aşa fel încât la -4 să aibă 5 şi numai cartonaşe, la -3 să fie plasate 8 şi numai opt etc. Distribuţia rezultată seamănă cu o piramidă, şi are regula 5-8-12-16-18-16-12-8-5.
Folosirea CQ. CQ a dovedit în timp indici extraordinar de mari de fidelitate, aşa cum era de fapt aşteptat de la un Q-Sort. Este considerat de asemenea un instrument foarte valid, existând o seamă de studii în acest sens, însă expresia ultimă a puterii sale ca instrument psihometric este dată de faptul că a fost folosit la validarea CPI (California Personality Inventory), şi este şi astăzi folosit deseori în tandem cu auto-evaluarea rezultată din CPI. CQ este folosit în special în psihodiagnoza clinică, pentru uşurinţa cu care reuşeşte să standardizeze opinii disparate ale evaluatorilor, în situaţia în care evaluările multiple sunt o regulă a domeniului şi nu se poate face nicicum abstracţie de ele. Tot în psihodiagnoza clinică, o altă lucrare de maxim interes din punctul de vedere discutat aici de noi, şi anume a utilităţii metodologiei Q în psihodiagnostic în general şi în studiul personalităţii în mod special, este lucrarea lui Beck (1954) referitoare la schizofrenie. Dincolo de valoarea ei reală pentru psihologul clinician care are interes în studiul acestei patologii, lucrarea conţine şi un studiu celebru al lui Stephenson, în care acesta a factorizat datele culese prin Q-Sort de la participanţii la studiu, reuşind astfel să facă un exerciţiu admirabil de deconstructivism asupra dihotomiei clasice schizofrenic – neschizofrenic. Stephenson a reuşit astfel să demonstreze că schizofrenia este o manifestare psihologică extrem de complexă şi că ştiinţa modernă se găseşte în incapacitate de a enunţa şi a susţine concluzii generalizate cu referire la această patologie. Pe baza acestui studiu, CQ a fost folosit de către Block (1961) pentru a releva structura tipică de percepţie asupra persoanei schizofrenice. De asemenea, CQ este folosit în psihodiagnoza personalităţii în acele situaţii în care este necesară o validitate suplimentară şi o siguranţă sporită a rezultatelor obţinute. Greutatea folosirii sale constă în faptul că, spre deosebire de auto-evaluare, unde este posibilă aplicarea unui singur „chestionar”, CQ necesită, atunci când este aplicat conform cu regulile expuse de Block (1961), evaluări multiple din partea unor persoane care interacţionează frecvent cu persoana analizată. CQ poate fi însă fără probleme aplicat după tipicul clasic al CPI, dându-i-se chiar persoanei evaluate spre auto-completare Q-Sort-ul. În aceste condiţii de obicei structura rezultată este comparată printr-o metodă statistică de calcul a apropierii structurii (distanţe euclidiene) cu structuri pre-generate de către autor a diverselor afecţiuni şi patologii psihice ori descrieri standard ale unor comportamente. Există astfel structuri pre-generate ale isteriei, ale schizofreniei, ale paranoiei, ale personalităţii ajustate optim, ale persoanei cu stimă de sine mare etc. În psihoterapie CQ a fost de asemenea folosit în modele inovative de cercetare, în care subiectul terapiei a fost rugat să evalueze pe baza aceluiaşi Q-Sort (CQ) un număr mare de persoane cu care interacţionează în viaţa de zi cu zi ori cu care a interacţionat întrecut, în special în copilărie. În urma analizei factoriale asupra structurilor Q ce caracterizau în viziunea subiectului fiecare dintre aceste persoane au putut fi relevate o multitudine de asemănări calitative şi de substanţă, anterior imposibil de observat, între anumite persoane din anturajul persoanei aflate în terapie. California Q a fost folosit de asemenea în studii longitudinale privind dezvoltarea personalităţii. Block & Robins (1993) au folosit astfel corelaţiile între self-ul ideal şi percepţia despre self ca fiind o măsură a stimei de sine. 91 de subiecţi (44 de bărbaţi şi 47 de femei) au fost evaluaţi de trei ori, la început (14 ani), la sfârşitul liceului (18 ani) şi cu cinci ani mai târziu (23 de ani). Instrumentul folosit a fost o variantă prescurtată a California Q-ului, denumită Self Descriptive Q-Set (SQ), care conţine doar 43 de itemi şi care a fost generată cu scopul declarat de a ajuta la auto-evaluare. În plus, la toate cele trei momente în timp personalităţile subiecţilor au fost de asemenea evaluate cu ajutorul California Adult Q-set (CAQ). Această evaluare secundară nu a fost făcută însă de subiecţi, ci de evaluatori independenţi, psihologi clinicieni care erau familiarizaţi atât cu metoda de evaluare cât şi cu subiecţii evaluaţi. Evaluările personalităţii subiecţilor, făcute de evaluatori externi şi propria percepţie (deci rezultatele SQ şi CAQ) au fost corelate, iar grupurile de subiecţi de sex feminin şi respectiv de sex masculin au fost tratate separat pentru a evidenţia schimbările survenite în timp. Una din concluziile cele mai interesante este faptul că stima de sine a subiecţilor de sex feminin se stabilizează la un nivel „final” destul de repede, în mod cert mai repede decât este cazul pentru subiecţii de sex masculin. De asemenea au fost extrase concluzii de interes pentru psihologia vârstelor şi pentru dezvoltarea personalităţii; de exemplu este cert că femeile care erau generoase, cu simţul umorului, empatice, comunicative la vârsta de 14 ani au crescut puternic în ceea ce priveşte stima de sine, pe când femeile cu atitudini ostile, critice, iritabile la 14 ani au scăzut considerabil în stima de sine. Bărbaţii calmi, relaxaţi, lipsiţi de anxietate socială la vârsta de 14 ani au crescut de asemenea în stima de sine, pe când bărbaţii cu anxietăţi, reverii, fantezii şi agresivitate socială au scăzut ulterior în stima de sine (Block & Robins, 1993, p. 916).
Concluzii
Putem spune că instrumentul cunoscut sub denumirea de „California Q-set” vine în întâmpinarea psihologilor practicieni şi teoreticieni deopotrivă prin umplerea unui gol metodologic serios în actuala metodologie de diagnoză a personalităţii umane. CQ renunţă la practica auto-evaluării făcute chiar de către persoana analizată, impunând un nou standard, şi anume acela al evaluărilor multiple şi „externe”, făcute de psihologi calificaţi. CQ este folosit astăzi de practicieni (clinicieni, terapeuţi, psihiatri, asistenţi sociali etc.) pentru a formula calităţile clienţilor, pacienţilor sau subiecţilor cu care lucrează. Procedura este relativ complicată şi nu poate fi folosită de persoane necalificate şi neformate ca psihologi. Există de asemenea o versiune pentru copii (CQ-set child version) care este folosită de practicieni, inclusiv de educatori, învăţători şi profesori. A fost în plus creată o versiune a CQ pentru ne-profesionişti, cu o terminologie mai accesibilă, prin care indivizii pot evalua propria persoană, ego-ul lor ideal, persoanele cu care interacţionează, obiectele din jur etc. CQ este un instrument extraordinar de fidel şi de valid, creat de unul din cei mai marcanţi profesionişti americani în domeniul atât de acerb disputat al psihodiagnozei personalităţii şi doar necunoaşterea sa poate fi motiv pentru nefolosire. O singură interacţiune cu CQ şi cu rezultatele sale este probabil suficientă pentru a convinge un practician de calităţile sale psihodiagnostice.
BIBLIOGRAFIE
Beck, S. J. (1954). The six schizophrenias. Chicago: American Orthopsychiatric Association.
Block, J. & Robins, R.W. (1993). A longitudinal study of consistency and change in self-esteem from early adolescence to early adulthood. Child Development, 64, 909-923.
Block, J. (1961). The Q-Sort Method in Personality Assessment and Psychiatric Research.
Springfield, Illinois: C.C. Thomas. (Reprinted by Consulting Psychologists Press, Palo Alto, California in 1978).
Block, J. (1962). The California Q-set. Palo Alto, California: Consulting Psychologists Press.
Block, J. (1965). The Challenge of Response Sets: Unconfounding Meaning, Acquiescence and Social Desirability in the MMPI. New York: Appleton-Century-Crofts.
Block, J. (1971). Lives through time. Berkeley, California: Bancroft Books.
Block, J. & Block, J. H. (1980). The California Child Q-set. Palo Alto, California: Consulting Psychologists Press.
Block, J. (1990). The California Q-set (revised form). Palo Alto, California: Consulting Psychologists Press.
Bridgman, P.W. (1927). The logic of modern physics. New York: Macmillan.
Brown, S. R. (1994). Reply and comments on Block’s California Way. Q Methodology Network. 23 Jan 1995
Stephenson, W. (1936). Foundations of psychometry: Four factor systems. Psychometrika, 1, 195-209.
Stephenson, W. (1953). The study of behavior. Chicago: University of Chicago Press.
Stephenson, W. (1968). Consciousness out - subjectivity in. Psychological Record, 18.
Stephenson, W. (1972). Applications of communication theory: I. The substructure of science. Psychological Record, 22.
Stephenson, W. (1974). Methodology of single case studies. Journal of Operational Psychiatry, 5
