Din perspectiva psihologiei familiei, am definit modelele parentale drept sisteme de informaţii vizând tablouri psiho-comportamentale cu valenţe explicativinterpretative şi predictive, constituind repere în studiul relaţiilor părinte-copil.
Preluând şi reorganizând viziunea lui Reuchlin 1972, Kellerhals şi Montandon 1991 (apud Vrăşmaş, 2002), modelele personologice parentale pot fi clasificate prin raportare la două axe de analiză: axa autoritate-liberalism (constrângere/permisivitate) şi axa dragoste-ostilitate (ataşament-respingere). Indicatorii caracteristici primei axe reprezintă nivelul de intensitate a autorităţii parentale exercitate asupra copiilor (constrângerile/restricţiile impuse copiilor, responsabilităţile atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental şi rigoarea cu care este aplicat, stricteţea regulilor etc.). Pentru cea de-a doua axă de analiză, indicatorii permit evaluarea nivelului de implicare/dăruire a părinţilor în activităţile întreprinse de copii, nivelul sprijinului pe care părinţii îl acordă copiilor, timpul alocat educaţiei intrafamiliale, consecvenţa abordării problemelor specifice vârstei de dezvoltare a copilului, gradul de concordanţă a stărilor şi manifestărilor afective ale părinţilor cu nevoile emoţionale ale copiilor etc.
Cele două axe de analiză sunt sintetizate în două variabile: controlul parental şi, respectiv, sprijinul parental (Baumrind, 1972), iar combinaţiile realizate între diferitele valori ale variabilelor amintite determină din perspectiva studiului nostru şapte modele parentale: „părinţii-competenţi”, cei autoritari, indulgenţi, protectori, inconsecvenţi, indiferenţi şi agresivi.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologia copilului, psihoterapeut, model, parinte, dezvoltare psihica
Modelul parintilor hiperprotectori
