Noţiunea de toxicoman
Tulburari cauzate de toxicomanie si dependenta de droguri
La prima vedere, am fi tentaţi sǎ definim toxicomanul ca fiind un consumator de droguri. Deşi unele trǎsǎturi de personalitate sunt mai frecvent regǎsite la unii toxicomani, trebuie sǎ ţinem seama în primul rând de faptul cǎ fiecare individ are o relaţie proprie cu drogul, în funcţie de istoricul sǎu singular, de viaţa sa psihicǎ şi de mediul sǎu socio-afectiv. Abuzul şi dependenţa nu sunt suficiente pentru a transforma un consumator de droguri în toxicoman, acestea nereprezentând decât o modalitate particularǎ de consum. Aşadar, este greu de definit un profil al toxicomanului, din numeroase cauze; dintre acestea, putem menţiona faptul cǎ existǎ numeroase tipuri de toxicomani, de la subiectul marginalizat pânǎ la subiectul bine integrat, şi cǎ raportul cu drogul şi semnificaţia pe care i–o acordǎ toxicomanul variazǎ în funcţie de traiectoria sa (cǎutarea unei plǎceri, uitarea de sine, rǎspunsul la o problemǎ moralǎ, socialǎ, rasialǎ, psihologicǎ). Ca urmare, rezumarea problematicii toxicomanului doar la consumul de droguri este o eroare, fiind necesarǎ o abordare pluridisciplinarǎ, terapeutica presupunând aspecte psihanalitice, sociologice, biologice, educative şi medicale. Practic, prin studierea traiectoriei toxicomanului, se înţelege analiza evoluţiei acestuia în funcţie de labilitatea parametrilor individuali, ai mediului ambiental şi ai parametrilor legaţi de produşii consumaţi, adicǎ stabilirea unui pattern psihocomportamental.
Noţiunea de toxicomanie
Conceptul de toxicomanie a fost introdus în practicǎ în 1920 şi înglobeazǎ realitǎţi diverse: practici de consum eterogene din punct de vedere al naturii substanţelor, al frecvenţei consumului şi al motivaţiilor subiecţilor.
Contrar altor termeni care desemnau intoxicaţiile cronice, care se terminau de obicei în –ism, termenul de toxicomanie (vezi manie), vrea sǎ evidenţieze într-un cadru explicativ tulburǎrile psihiatrice care dominǎ tabloul clinic al toxicomanilor.
Felul în care a fost perceputǎ toxicomania încǎ de la începuturi a avut o evoluţie specificǎ fiecǎrei perioade istorice. Astfel, primul model de înţelegere a fost cel moral sau religios. Sǎ ne amintim faptul cǎ drogurile, indiferent de scopul în care erau ingerate – curativ sau toxic, au fost privite ca un mijloc de apropiere sau interpelare a instanţelor divine, ca un mijloc de acces la sacru. Preoţii, şi apoi medicii, puteau prescrie de manierǎ ritualǎ consumul acestor droguri. Tot de aceastǎ legǎturǎ directǎ cu sacralitatea a fost legatǎ şi interzicerea ulterioarǎ a prescrierii drogurilor în absenţa unei recomandǎri religioase. Sǎ nu uitǎm cǎ toatǎ filosofia Greciei clasice, de la Platon la stoici şi epicurieni, promova moderaţia şi controlul sinelui. Într-un context modern, tabu-urile religioase au fost înlocuite prin morala efortului şi a meritului, care se opune “scurtǎturilor” ce i–ar putea facilita individului accesul la plǎceri rapide şi artificiale.
Modelul monovariabil de boalǎ al toxicomanilor a fost prima datǎ enunţat de cǎtre medicul american Benjamin Bush în 1875, în lucrarea sa despre efectele bǎuturilor concentrate asupra corpului şi sufletului. Deşi starea de intoxicaţie etilicǎ şi efectele alcoolului în general erau cunoscute de mult timp, abia la sfârşitul secolului s-a vorbit despre toxicomanie ca despre o maladie. În aceastǎ concepţie, rǎul se afla în conţinutul substanţei ce decalnşa procesul morbid. Este logic aşadar ca în acest context sǎ fi fost puternic promovatǎ ideea eradicǎrii substanţei nocive – a alcoolului în speţǎ (campaniile care urmǎreau interzicerea consumului de alcool - perioada prohibiţiei – 1919-1933).
Trebuie menţionat faptul cǎ la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea graniţa între sǎnǎtate publicǎ şi moralǎ nu era bine definitǎ, psihiatria în acea perioadǎ fiind puternic marcatǎ de teoria generalǎ a degenerǎrii, propusǎ de B.A. Morel, în 1857. Conform acestei teorii, unii subiecţi sunt mai fragili decât alţii din toate punctele de vedere – fizic, mental, moral, vulnerabilitatea constituţionalǎ fiind transmisǎ ereditar şi agravatǎ de cauze exterioare, cum ar fi tuberculoza, alcoolismul, sifilisul sau toxicomania. Aşadar, descendenţii alcoolicilor, toxicomanilor etc. – ai “degeneraţilor”, cum mai erau numiţi, erau consideraţi apriori suspecţi sǎ prezinte tulburǎri chiar mai grave decât predecesorii lor. Este evident cǎ aşa-numiţii “degeneraţi” erau consideraţi un pericol pentru naţiune sau chiar pentru rasa umanǎ de cǎtre contemporanii lor. Corecţia şi mijloacele primitive au avut ca scop protejarea societǎţii de contagiune, fiind aplicate deopotrivǎ bolnavilor şi delincvenţilor.
Modelul bivariabil al toxicomaniei a fost susţinut în sec. al XIX-lea de curentul igienist, care afirma cǎ alianţa între ştiinţǎ şi moralǎ oferea medicului rolul de “antreprenor moral” – persoanǎ preocupatǎ de binele tuturor (H. Becker). Dintre savanţii cunoscuţi care au susţinut acest curent îi putem aminti pe Pasteur şi pe Koch.
Practic, degenerarea şi modelul bivariabil au aşezat pentru prima oarǎ pe acelaşi loc individul şi substanţa. În America de Nord, în 1934, la un an dupǎ autorizarea consumului de alcool, a luat naştere mişcarea Alcoolicii Anonimi, ai cǎrei susţinǎtori considerau cǎ alcoolismul este o maladie comparabilǎ cu o alergie care dezvoltǎ o intoxicaţie, dar nu atinge decât indivizii predispuşi. Este lesne de remarcat cǎ doctrina acestei mişcǎri reprezenta în realitate un mijloc de continuare a realizǎrii obiectivelor prohibiţiei, dar nu prin acţiunea directǎ asupra produsului, ci prin acţiunea asupra indivizilor predispuşi la aceastǎ maladie.
În fine, cel mai complet model pare a fi cel trivariabil – produs, personalitate, moment socio-cultural, apǎrut în 1970 şi relevat în studiile fǎcute pe soldaţii americani din
Pentru a exemplifica aplicarea acestor modele în practicǎ, ne vom referi pe scurt la markerii biologici ai alcoolismului. Aceştia reprezintǎ acele variabile biologice care evidenţiazǎ prezenţa predispoziţiei la alcoolism. Ei se subîmpart în markerii consumului cronic (cei de screening) şi cei ai consumului acut (markerii recǎderii). Markerii indicǎ predispoziţia şi probabilitatea ca un individ sǎ dezvolte alcoolism în viitorul apropiat sau îndepǎrtat. Ei constituie o caracteristicǎ geneticǎ, biochimicǎ sau comportamentalǎ ce poate fi detectatǎ de-a lungul vieţii subiectului şi nu numai în perioadele de consum de alcool. Acest marker este transmis, probabil, genetic şi nu poate fi efectul secundar al consumului de alcool sau al alcoolismului. El poate fi prezent atât în condiţiile unui individ abstinent, cât şi în condiţiile unui individ alcoolic şi trebuie sǎ se gǎseascǎ şi la unele rude ale unui astfel de individ. Pentru cei care se mai îndoiesc de contribuţia geneticǎ în apariţia alcoolismului, amintim cǎ 40% dintre alcoolici au un pǎrinte alcoolic sau cǎ gemenii monozigoţi prezintǎ o mai mare predispoziţie la alcoolism decât gemenii dizigoţi. Existǎ o largǎ plajǎ de markeri ai predispoziţiei pentru alcoolism, toţi exprimând o variabilǎ transmisǎ genetic. Dintre aceştia vom menţiona doar: sensibilitatea scǎzutǎ a sistemului nervos central la alcool, o scǎdere a amplitudinii undelor P300 pe encefalogramǎ, o afectare cognitivǎ relevatǎ în unele domenii precum memoria de scurtǎ duratǎ, planificarea, analiza video-spaţialǎ şi atenţia sau chiar o tulburare de atenţie bine conturatǎ, tulburǎri comportamentale şi emoţionale apǎrute devreme în viaţǎ – organizate într-o tulburare de personalitate. Subiecţii cu personalitate antisocialǎ sunt mai predispuşi la alcoolism decât alţii, efectele subiective ale alcoolului fiind resimţite mai slab de cǎtre cei vulnerabili.
În decurs de 20 de ani, OMS a dat mai multe formulǎri termenului de toxicomanie, arǎtând dificultatea de a gǎsi o definiţie unicǎ aplicabilǎ la abuzul de droguri. Conform definiţiei clasice (OMS 1957), toxicomania (drug addiction) este “starea de intoxicaţie periodicǎ sau cronicǎ determinat de consumarea repetatǎ u unui drog (natural sau sintetic). Caracteristicile sale sunt: dorinţa sau necesitatea de a continua consumarea drogului şi de a-l procura prin toate mijloacele; tendinţa de a mǎri dozele; dependenţa de ordin psihic şi în general dependenţa fizicǎ faţǎ de efectele drogului, cu apariţia sindromului de abstinenţǎ şi suprimarea lui; efecte nocive asupra individului şi asupra societǎţii” (OMS, apud. M. Cotrau, 1971, p. 5).
Conform aceluiaşi autor, din contrǎ, obişnuinţa (drug habituation) este “starea rezultatǎ din consumarea repetatǎ a unui drog. Caracteristicile sale sunt: dorinţa (dar nu obligaţia) de a lua droguri pentru buna stare pe care o provoacǎ; tendinţa slabǎ sau nulǎ de a mǎri dozele; un oarecare grad de dependenţǎ psihicǎ faţǎ de efectul drogului, fǎrǎ dependenţǎ fizicǎ, lipsa sindromului de abstinenţǎ; dacǎ existǎ efect nociv, el îl afecteazǎ numai pe individ”.
Potrivit definiţiei formulate de catre Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii, „folosirea excesivǎ, continuǎ sau sporadicǎ, incompatibilǎ sau fǎrǎ legǎturǎ cu practica medicalǎ” este consideratǎ drept consum (sau abuz). Aceasta poate fi fǎcutǎ de indivizi „excepţional", constituind in sine operaţiunea propriu-zisǎ de a încerca o datǎ sau de mai multe ori un drog, fǎrǎ a continua aceastǎ practicǎ; „ocazional", în formǎ intermitentǎ, fǎrǎ a se ajunge nici acum la dependenţǎ psihicǎ sau fizicǎ; „episodic", într-o împrejurare datǎ, sau ,,simptomatic", caracterizatǎ de aceastǎ datǎ de apariţia şi instalarea dependenţei" (OMS, apud. J. Drǎgan, 1994, p. 157).
Cǎutând acel element comun, care sǎ caracterizeze întrutotul abuzul de droguri, comitetul de experţi ai OMS a stabilit cǎ acest „element" comun este tocmai starea de dependenţǎ, fizicǎ sau psihicǎ (ori chiar fizicǎ şi psihicǎ în mod concomitent), recomandând specialiştilor înlocuirea termenilor de „toxicomanie" şi „obişnuinţǎ" cu acela de „dependenţǎ" şi indicând drogul care a generat aceastǎ stare, ca de exemplu dependenţa de tip morfinic, cocainic, amfetaminic, barbituric, existând tot atâtea tipuri de dependenţǎ cât şi droguri.
,,Dependenţa se poate manifesta faţǎ de o gamǎ vastǎ de substanţe chimice, reprezentând un evantai de efecte de la stimulare pânǎ la depresie. Orice substanţǎ care poate da naştere la dependenţǎ se numeşte drog." (M. Cotrau, apud. OMS, 1971, p. 7)
În 1965 s-a constatat cǎ a devenit imposibil din punct de vedere ştiinţific şi practic sǎ se „menţinǎ o definiţie unicǎ pentru a exprima atât formele de toxicomanie, cât şi pe cele de obişnuinţǎ" (OMS, apud. M. Cotrau, 1971, p. 7). Se pǎstreazǎ termenul de „toxicomanie", observând însǎ cǎ nu existǎ una, ci mai multe toxicomanii, ceea ce defineşte faptul cǎ o persoanǎ a recurs la unul sau mai multe droguri, faţǎ de care a devenit dependentǎ.
În cuprinsul celui de-al XVI-lea Raport al Comitetului OMS pentru Stupefiante (1969) se utiliza termenul de „farmacodependenţǎ", în care agentul ce dǎ obişnuinta este un medicament sau amestec de medicamente. Aşadar, dependenţa (sinonime: farmacodependenţǎ, toxicomanie) este o formǎ de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic, al substanţelor dependogene, dǎunǎtoare atât individului, cât şi societǎţii, fǎrǎ a avea la bazǎ o motivaţie medicalǎ, spre deosebire de farmacodependentele clasice, legitime, care sunt, prin originea lor, totdeauna terapeutice sau paramedicale. Important de consemnat este şi faptul cǎ dezintegrarea personalitǎţii consumatorului, în cazul dependenţei legitime, este efectul şi nu cauza consumului drogului respectiv. De aceea, unii cercetǎtori numesc dependenţa - farmacodependenţǎ la moda, ilegitimǎ, fiind vorba exclusiv despre înclinaţia subiectului de a consuma droguri, ajungând prin aceasta la o stare de subordonare cvasicompletǎ a organismului faţǎ de drogul care de acum inainte îi condiţioneazǎ comportamentul, existenţa, relaţiile familiale şi sociale. Se ajunge astfel ca unii dintre consumatori sǎ ia drogul drept unica raţiune a vieţii lor, fiind capabili de orice pentru a şi-1 procura.
Din punct de vedere farmacologic, potrivit definiţiei date de OMS încǎ din 1969 (şi de acum unanim acceptatǎ şi citatǎ în toate lucrǎrile de specialitate), prin dependenţǎ trebuie sǎ se înţeleagǎ „starea psihicǎ sau fizicǎ ce rezultǎ din interacţiunea unui organism şi a unui medicament, caracterizatǎ prin modificǎri de comportament şi de alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţe în mod continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele sale psihice şi uneori pentru a evita suferinţele. Starea de dependenţǎ este însoţitǎ sau nu de toleranţǎ". (J. Drǎgan, apud. OMS, 1994, p. 160)
Puţine alte probleme sociale sunt înconjurate de mai multe mituri şi informatii greşite decât folosirea drogurilor. Confuzia începe de la însuşi sensul termenului, deoarece mulţi oameni cred, în mod eronat, cǎ numai substanţele ilegale, cum ar fi heroina, marijuana, cocaina, sunt droguri. Dar ,,alcoolul, tutunul, cafeaua altereazǎ minţile şi dispozitiile celor care le consumǎ şi pot fi la fel de periculoase ca şi drogurile ilicite" (apud. J.W. Coleman şi D.R. Cressey, p. 360). Folosirea drogurilor nu se referǎ numai la câţiva membri dominanţi ai societǎţii, izolaţi. Drogurile sunt o mare afacere. Americanii cheltuie miliarde de dolari pe an pentru cafea, ceai, tutun şi alcool, iar cei care realizeazǎ aceste produse ocupǎ un loc important în cadrul corporaţiilor zilelor noastre.
Unul dintre cele mai rǎspândite mituri este cel conform cǎruia ne aflǎm în mijlocul unei “epidemii de droguri” (apud. J.W. Coleman şi D.R. Cressey, p. 362). Este adevǎrat cǎ folosirea drogurilor a crescut rapid în anii ’60-’70, dar consumul de droguri a scǎzut în ultimele decenii. Mai multe studii efectuate în SUA au demonstrat cǎ procentul fumǎtorilor în rândul populaţiei a scǎzut de la 37% în 1970 la 30% în 1985; de asemenea, consumul de marijuana, cel mai popular drog ilicit, a atins un vârf în 1979 şi de atunci a scǎzut continuu în fiecare an ca şi consumul de alte droguri ilicite. Marea excepţie este cocaina, care a câştigat în popularitate la începutul anilor 1980.
Însǎ cel mai îngrijorǎtor fenomen îl constituie trecerea treptatǎ de la “toxicomanie majorǎ” (în general, stupefiante) la “toxicomania minorǎ” – datǎ în special de medicamente (barbiturice, tranchilizante, amfetamine). O posibilǎ explicaţie ar consta în faptul cǎ stupefiantele sunt tot mai greu accesibile şi mult mai scumpe, pe când medicamentele se pot procura relativ uşor, la preţuri rezonabile. Acest gen de toxicomanie, deşi mai puţin spectacularǎ decât cea “clasicǎ”, este periculoasǎ din cauza numǎrului mare de personae consumatoare, precum şi a multitudinii de produse sintetizate într-un ritm atât de rapid încât un eventual control al fenomenului este aproape imposibil de realizat.
