Ceea ce Sigmund Freud numea „das Es” pentru a delimita în psihologie cea mai arhaică instanţă, a fost tradus în limba română cu termenul echivalent de „Sine”. Constituit, în primul rând, din apanajul tendinţelor şi pulsiunilor instinctuale, în mare parte sexuale, dar şi cele care aparţin instinctului de conservare (considerat ulterior de Freud tot de natură libiduală), Sinele exprimă acea forţă sau energie universală care acţionează inconştient, infailibil şi în om. Desfăşurându-se după un program ereditar, dat încă de la naştere, o parte a Sine-lui va suferi o transformare, o dezvoltare specială, care va da naştere unei structuri-tampon numita „Eu”, parte conştientă şi zonă a spiritului nostru, care va acţiona intermediar între Sine şi lumea exterioară. Eu-l va îndeplini în relaţia cu Sine-le rolul de cenzor al cerinţelor instinctuale. Dar omul, nu doar filogenetic ci şi ontogenetic, este considerat „fiinţa în devenire”, care suferă influenţe continuu modelatoare, care vor determina în perimetrul Eu-lui o nouă structură specială, numită Supraeu, o prelungire paternă şi maternă.
Freud a considerat inconştientul o forţă atotputernică, care domină perpetuu conştiinţa şi întreaga personalitate sub forma cauzalităţii. Determinismul intrapsihic sau endopsihic nu este o eroare dar, din păcate, Freud nu a avansat până la nivelul actual probabilistic de determinare, care implică o multitudine de variabile inter-conexate.
Întâlnim la Carl G. Jung o concepţie cu mult mai „aventuros ştiinţifică”. El va extinde descoperirea lui Freud, referitoare la inconştient, dincolo de individ şi va vorbi de un inconştient care trece dincolo de noi, o „moştenire arhaică” şi colectivă, ca un „muzeu al vieţii” plin cu amintiri ale speciei umane. Inconştientul colectiv, numit de Jung „spiritul străbunilor noştri cărunţi”, conţine forţe psihice dinamice, care sunt identice la oamenii din toate societăţile. Aceste conţinuturi, „forme preexistente”, predispoziţii psihice înnăscute numite arhetipuri se manifestă ca imagini, simboluri, sentimente ancestrale, în viaţa, în visele şi fanteziile noastre şi îi conduc pe oameni în înţelegerea şi experimentarea adaptării la realitate.
Arhetipurile sunt de natură psihoidă şi se transmit pe calea „eredităţii psihice” sau prin „ereditatea socioculturală”. Ele sunt acceptate cu sensul de model simbolic comunitar sau de tipar – pattern cultural. Unele sunt mai deplin dezvoltate comparativ cu altele, cum, de exemplu, sunt Eu-l, persoana, anima şi animus, umbra şi Sinele şi, de aceea influenţează cu mult mai consistent psyché-a (totalitatea proceselor psihice conştiente sau inconştiente) şi de asemenea, dezvoltarea personalităţii. Sinele-le, la Jung, este considerat „întregul” şi este văzut ca personalitatea totală, iar Eu-l, factorul prin excelenţă conştient, este subordonat prin definiţie Sinelui şi raportat la el ca parte la întreg. Jung a dorit de fapt să demonstreze că personalitatea este o creaţie şi o „re-creaţie” continuă a subiectului, influenţat nu numai de trecut, ci şi de viitorul său, iar cel mai important proces al construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii este individuarea – un fenomen prin care o persoană devine un individ-ual psihologic, o unitate separată, indivizibilă sau un întreg”. (1936) Procesul dezvoltării şi al „maturaţiei psihologice” prin care se formează şi diferenţiază de ceilalţi o persoană, prezintă numeroase variaţii individuale şi este resimţit ca o necesitate. Încercările de nivelare în raport cu repere colective sau de inhibare a dezvoltării, sunt vătămătoare pentru individ, punându-l în pericolul de a urma o cale nediferenţiată sau neindividualizată. După Jung, procesul individuării durează toată viaţa, iar sensul, direcţia lui devine Self-ul, considerat un arhetip central şi unic, nucleul al spiritului şi al Eu-lui, totodată „miezul” personalităţii. El va parcurge stadii care cuprind întregul curs al vieţii şi nu se închide niciodată faţă de lume, ci aduce lumea în interiorul nostru. Lumea şi omul sunt după Jung două aspecte ale unei unităţi, - un „unus mundus” – şi ambele se bizuie pe acelaşi fundament. Când structurile psihice au fost deplin individuate, în a doua parte a vieţii apare criza de identitate şi un nou nivel de dezvoltare – transcenderea – care conturează trasee individuale, personale. Toate diversităţile şi opoziţiile din psyche sunt transcendente, unite într-un întreg, iar prin această funcţie personalitatea ajunge la o stare de auto-îmbogăţire şi auto-împlinire. „Self-realisation” este văzută astfel, ca o realizare a Sine-lui, iar Self-ul, cel mai complet stadiu atins în dezvoltare, o împlinire a personalităţii prin individuare, proces în care Self-ul devine scopul vieţii, cea mai deplină expresie a individualităţii şi a unicităţii. Conform lui Jung realizarea Sinelui presupune orientarea către viitor, spre ceea ce aspiră individul să realizeze iar dezvoltarea personalităţii va fi guvernată de trei principii generale:
•Principiul progresului, exprimă orientarea personalităţii spre un nivel de creştere mai complex, nivelul realizărilor depline (al împlinirilor totale);
•Principiul regresului – arată importanţa pe care o au premisele trecutului asupra nivelelor de creştere şi realizare (cum spre exemplu este visul – regresie psihică inconştientă dar semnificativă, prin simbolica cu sens care trebuie descifrată şi implementată în sfera de înţelegere şi cunoaştere a vieţii);
•Principiul sincronicităţii sau al conexiunilor acauzale, explică fenomene care apar concomitent atât în universul fizic (evenimentele lumii externe) cât şi cel psihic (imaginile interne – arhetipuri) printr-o coincidenţă, după expresia lui Jung „semnificantă”, nu semnificativă ca în evenimentele în care-i implică cauzalitatea. În interioritate realităţile psihice includ vise şi viziuni („claire-voyance”) prevestiri şi premoniţii iar în exterior şi materialitate realităţile cuprind evenimente observabile în dimensiunile spatio-temporale. Acest ultim principiu elaborat de Jung în 1951 împreună cu fizicianul cuantist Wolfgan Pauli şi analog cu „consonantica” lui Ştefan Odobleja şi „sinergetica” lui Herman Haken, devine fundamentul teoretic pentru înţelegerea şi abordarea fenomenelor PSI (paranormale) observate şi studiate de el şi incluse într-o disciplină, pe care a numit-o metapsihica. Concepţia lui Jung despre individuare – o împlinire a personalităţii prin înţelepciune şi autorealizare în noile nivele de creştere – este premergătoare psihologiei umaniste americane. Surprindem o mare asemănare cu teoria maturităţii psihice a persoanei emisă de Carl R. Rogers (1963) sau teoria metamotivaţiei, a creşterii şi împlinirii personalităţii (self-actualization) lansată de Abraham Maslow (1967). Remarcăm, de asemenea, analogii cu „personalitatea optimala”, a lui Richard Coan (1974) care va dispune de o consistenţă intraindividuală şi adaptare interioară eliberată de conflicte şi tensiuni interne. Prin teoria lui, Carl Gustav Jung a fost considerat un precursor incontestabil al psihologiei umanist-americane contemporane. Total încrezător în posibilităţile de cunoaştere, de dezvoltare şi optimizare a celor mai ascunse potenţialităţi şi capacităţi umane, el a pledat convingător pentru valorizarea la maximum a spiritualităţii persoanei.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, Self, Sine, Supraeu, Eu, spirit, studii
