În ultimii 50 de ani, dezvoltarea suicidologiei a oferit mai multe explicaţii la arzătoarea întrebare “De ce ?”. Suicidologii contemporani nu sunt convinşi de existenţa unei structuri psihodinamice de personalitate asociate cu suicidul. Totuşi se pot afla multe despre psihodinamica suicidului analizând fanteziile legate de suicid ale pacienţilor. Temele acestor fantezii includ frecvent dorinţe de răzbunare, putere, control, pedeapsă; dorinţe de sacrificiu, jertfă, restituţie; dorinţa de salvare sau somn, sau dorinţa de a fi salvat, a renaşte, de reunire cu moartea sau cu o nouă viaţă.
• lipsa speranţei este o variabilă cheie în predicţia intenţiei suicidare,
• depresia şi intenţia suicidară sunt dependente de lipsa speranţei.
Bachelor (1980) aduce câteva idei clarificatoare despre fenomen, propunând un model general explicativ asupra suicidului. Conform acestui model, suicidul constituie un comportament de rezolvare a problemelor, orientat către un obiectiv. Altfel spus, el ar fi continuarea frazei “pentru a…” şi nu a frazei “deoarece…”, aşa cum se credea anterior. Exemplul oferit de autor este cel al unei persoane care-şi deschide umbrela pentru a nu se uda, deoarece îi displace ideea de a avea hainele ude. Deci, actul autovătămător apare pentru a rezolva o nevoie imediată, datorată unor sisteme de convingeri bine înrădăcinate.
Integrând concepţiile sociologice, psihologice şi psihiatrice, precum şi cunoştiinţele existente, R. Maris (1981) abordează suicidul prin concepte cheie ca: letalitatea planului, interacţiuni negative, relaţii traumatizante precoce, eşecul traversare defectuasă a stadiilor vieţii, probleme în familia de origine, deviaţii sexuale, mobilitate socială, abuz de droguri şi alcool, disperare, depresie şi înţelesul morţii. Arătând că aceste concept apar devreme în istoria subiecţilor şi faptul că ele reprezintă un continuum, Maris formulează 5 concluzii majore:
• Suicidul este în mod direct legat de nivelul depresiei şi al lipsei de speranţă;
• Suicidul este invers proporţional cu satisfacţia;
• Disperarea, depresia şi insatisfacţia sunt direct legate de letalitatea metodei;
• Disperarea se corelează cu depresia, eşecurile repetate şi numeroase interacţiuni negative, asociate cu izolarea socială;
• Acestea din urmă sunt direct corelate cu traumele precoce şi cu probleme multiple în familiile de origine.
E. S. Shneidman (1981) apreciază că letalitatea şi perturbarea sunt două aspecte ale suicidului care dau o nouă putere explicativă. Pe lângă intenţia de a muri, gradul de distrugere fizică este cauza proximă a morţii, importantă fiind letalitatea metodei alese. Perturbarea semnifică gradul de suferinţă sau de rău psihologic insuportabil şi de aceea contribuie cel mai mult la căutarea alinării, a scăpării. În dorinţa de a oferi o imagine sintetică a complexităţii fenomenului suicidar, J. Cutter formulează Modelul în triunghi al suicidului: suicidul (incendiul) nu poate apare dacă cel puţin unul din aspectele sale este îndepărtat sau suficient de redus.Cele trei laturi ale triunghiului reprezintă cele trei aspecte esenţiale pentru emergenţa suicidului: dorinţa de a muri, planul suicidar şi o suferinţă foarte mare, care se cere redusă.
Aflati mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, suicid, studii
