Autorii care s-au ocupat, în mod particular, de nevrozele traumatice în timpul războaielor au arătat rolul major pe care îl joacă pierderea, fie ca este vorba de pierderea celuilalt sau de pierderea sinelui sau a unei părţi din sine. Ei au insistat asupra intricării simptomelor depresive şi a sindromului psihotraumatic asupra importanţei repetiţiei. Negarea şi clivajul sunt mecanisme frecvent întâlnite.
Pentru Freud, prototipul situaţiei de pericol ar fi pierderea obiectului. Atacul asupra legăturii primare între mamă şi copil ar deveni, destul de devreme, figura emblematică a pierderilor de obiect ce vor urma. Resimţirea unui eveniment ca traumatic ar fi, mai curând, rezultanta maturităţii psihice şi evenimente de viaţă care nu sunt neapărat traumatice devin astfel pentru că rezonează cu angoasele primare ale pierderii obiectului. Studiile epidemiologice care s-au interesat de pierdere în timpul copilăriei şi adolescenţei şi la influenţa lor asupra conduitelor suicidare, au arătat prevalenta importanţă a deceselor parentale, a separaţiilor, a divorţurilor, a discordiilor familiale. Printre factorii individuali de risc suicidar, regăsim pierderile, rupturile, boala fizică, abuzurile sexuale, dar şi evenimente traumatice recente, care pot avea rol de factor declanşator. Este interesant de relevant că, în ceea ce numim astăzi, stări limită sau patologii narcisice în care trecerile la act, în particular, suicidare, sunt frecvente, studiile anglo-saxone au subliniat importanţa traumatismelor din mica copilărie, mai ales, abuzul sexual, a violenţei fizice şi a evenimentelor patogene. Unele din aceste studii au stabilit chiar un paralelism între dezvoltarea a ceea ce numim stări de stress post-traumatic şi cea a tulburărilor limită de personalitate. Conceptul de nevroză traumatica este vechi şi Freud însuşi abandonase ipoteza unei cauze traumatice unice la originea tuturor relelor, pentru a propune o concepţie mai deschisă ,a „naturii factorului traumatic“. În Cunoaşterea copilului prin psihanaliză, Lebovici şi Soule scriu, à propos de traumatismul pathogen şi de experienţa trăită: „Valorizarea evenimentului dramatic nu este lipsită de pericol în materie de igienă mintală“. Această aserţiune ne-ar lăsa să credem ca sunt importante doar conflictele educative majore, marile drame familiale, alături de care atitudinile legate de organizarea caracterială a părinţilor şi impactul interacţiunilor precoce ar fi neglijabil. Aşa după cum arată Lebovici şi Soule, experienţele pe care le trăiesc copiii au consecinţe imprevizibile: evenimentele cele mai dramatice pot rămâne fără consecinţe, în timp ce situaţii ordinare se pot dovedi dezorganizatoare.
