1. plânsul de bază este asociat de obicei cu foamea, dar are un patern ritmic comun tuturor celorlalte forme de plâns;
2. plânsul furios;
3. plânsul de durere;
4. plânsul pentru atenţie, care se dezvoltă mai târziu, la cca 3 săp-tămâni după naştere.
Plânsul de copil stimulează reacţii puternice la oricine se află în apropiere. Studiile au arătat că ritmul inimii şi rezistenţa electrică a pielii la adulţii care ascultă plânsul înregistrat al copiilor, ca parametri fiziologici, se modifică semnificativ atât în cazul părinţilor, cât şi în cazul adulţilor fără copii. Acest efect puternic este probabil programat biologic în toate fiinţele umane, pentru a asigura nou-născuţilor nece-sarul lor de griji şi protecţie pentru a supravieţui. Părinţii, la primul lor copil, răspund la ţipătul copilului cu ceva mai multă excitaţie decât părinţii care au avut mai mulţi copii, probabil fiindcă investesc mai mult în nevoia de a învăţa să interpreteze diferitele tipuri de plâns. Deşi nu interpretează corect întotdeauna semnificaţia plânsului, experienţa în îngrijire le îmbunătăţeşte acurateţea. În plus, s-a demon-strat că părinţii disting mai bine plânsetul propriilor lor copii faţă de cel al altora; de asemenea, plânsul de durere pare să determine un răspuns imediat şi necondiţionat din partea părinţilor (dar şi a altor adulţi), spre deosebire de celelalte tipuri de plâns care determină de obicei răspunsuri exclusive din partea părinţilor. Plânsul este, de obicei, determinat de stări de disconfort fizic sau fiziologic, cum ar fi: foamea, schimbările de temperatură, sunetele bruşte şi intense. Starea precedentă a copilului este un factor important în determinarea plânsu-lui ca răspuns la un stimul vizual sau auditiv. La nou-născuţi, plânsul poate fi cauzat frecvent de suprastimulări senzoriale momentane, reacţie care descreşte în frecvenţă cu timpul, pe măsură ce copilul devine mai capabil să tolereze mai mulţi stimuli senzoriali şi să ignore ceea ce este prea mult. Plânsul copilului poate fi, de asemenea, indus de plânsul altui copil. În opoziţie, redarea propriului plâns, înregistrat, determină copi-lul să se oprească din plâns şi nu induce plânsul la un copil aflat în stare de calm. Ei par capabili să facă distincţia fină între plânsul lor şi al altora (Martin şi Clark, 1982). Cea mai frecventă formă de intervenţie maternă (80% cu succes) este aceea a contactului fizic, la care se adaugă luarea în braţe a copilului. În particular, ridicarea copilului la umăr, metodă care implică 3 dimensiuni de stimulare: contact fizic, mişcare şi postura în picioare (verticală), este cea mai bună tehnică, deoarece încurajează copilul să se oprească din plâns, să devină alert şi atent la mediu. Alte metode care oferă stimulare tactilă sau mişcare cum ar fi atingerea copilului întins în leagăn sau ridicarea şi ţinerea lui în poziţie orizontală nu funcţionează la fel de bine. Hrănirea copilului este iar o altă tehnică cu rezultate bune. Dacă copilului care plânge îi este foame, evident, orice altă măsură de a-l calma, în afara hrănirii, are un efect temporar. În vreme ce nou-născuţii tind să necesite contactul fizic pentru a fi liniştiţi, la copiii de un an funcţionează şi tehnici de liniştire ce nu presupun contactul fizic între mamă şi copil. Cercetătorii în domeniu au pus adesea problema cât de des şi cât de prompt trebuie să răspundă o mamă la ţipetele copilului. O reacţie promptă şi consistentă va întări comportamentul de plâns şi va produce un mic tiran care o va solicita până la epuizare sau aceasta îi va oferi copilului încredere că nevoile lui vor fi satisfăcute şi, în timp, se va reduce tendinţa lui de a plânge? Răspunsurile la aceste întrebări sunt controversate. Într-un studiu etologic larg, Bell şi Ainsworth (1972) au concluzionat că răspunsul consistent la plânsul copilului nu va conduce la dependenţă şi răsfăţare. Ei au descoperit că în cazul mamelor care şi-au întârziat răspunsul sau nu au răspuns deloc la plânsul copiilor, s-au confruntat mult mai frecvent şi persistent cu plânsul acestora în a 2-a jumătate a primului an. În plus, la un an, aceşti copii erau mai puţin maturi în comportamentele lor de comunicare, dezvoltând mai puţine moduri, altele decât plânsul, de expunere a nevoilor şi dorinţelor, cum ar fi expresiile faciale, posturile corporale şi vocalizările. Alţi cercetători contrazic rezultatele lui Bell şi Ainsworth. Gewirtz şi Boyd (1977) au criticat rezultatele pe baze metodologice, aderând la o poziţie behavioristă. Din acest punct de vedere, răspunzând consistent la plânsul copilului, mama, sau altă persoană care îngrijeşte copilul, stimulează acest comportament şi determină un comportament de plâns sistematic din partea copilului. Un studiu intercultural în câteva medii de creştere a copilului realizat în Israel asigură suport pentru această poziţie. Copii din triburile beduine, în care există o normă explicită în a nu lăsa copilul să plângă, au fost comparaţi cu copii crescuţi acasă, precum şi cu alţii crescuţi în medii institiţionale sau creşe de tip Kibbutz (aşezare agricolă israeliană, unde copiii sunt crescuţi împreună, eliberând ambii părinţi de această grijă, pentru a putea participa la viaţa economică a comunităţii).
În acord cu teoria behavioristă, copiii beduini, ai căror mame sar la primul scâncet, plâng cel mai mult în cursul primului an de viaţă, urmaţi de copiii crescuţi acasă, la care posibilitatea de a răspunde prompt este mult mai mare decât în mediile instituţionale şi de tip Kibbutz în care copiii sunt îngrijiţi în grup. Aceste teorii şi rezultatele contrastante indică faptul că nu există un răspuns simplu la această întrebare. Condiţiile în care copiii plâng sunt complexe, iar părinţii au de luat decizii pertinente asupra cea ce este de făcut pe baza unei mari varietăţi de factori, incluzând practicile cultural acceptate, circums-tanţele particulare care au declanşat plânsul, intensitatea acestuia şi contextul general în care acestea se întâmplă, de exemplu acasă, în public, sau în vizită, la prieteni sau rude.
Nimeni nu spune că mama ar trebui să prelungească disconfortul unui copil flămând sau să ignore plânsul de durere al acestuia, totuşi conţinutul plânsului se schimbă de-a lungul primului an de viaţă, pentru a include şi noi stări cu bază psihologică, precum nevoia de atenţie şi expresii de nemulţumire sau frustrări. Pe măsură ce copilul creşte şi plânge din ce în ce mai rar pe baze pur fizice, atât etologiştii, cât şi behavioriştii, probabil, ar agrea faptul că părinţii ar putea micşora nevoia de a plânge a copiilor, îndreptându-i spre căi mai mature de comunicare a dorinţelor lor. Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie, nou-nascut, plans
