Sub streasina casei mele
veneau zeci de randunele.
Primavara, cum soseau
cuiburile isi cladeau,
se jucau, se zbenguiau,
iara eu ma delectam
privindu-le de la geam.
Imi ziceam in sinea mea
ca-s frumoase, zau asa!
Cu codite bifurcate
sunt la fel de elegante
ca in smoching la serate.
Si ce clasa, ce tinta
cand spre ceruri se avinta
atat de aristocrate
cu cravatele lor albe!
Pe cind vrabiile, frate,
sunt asa de... nesarate.
Mici si sterse, cenusii
doar atat ca sunt zglobii.
Pierduta in critica
uit insa ca vara-i scurta
si la toamna, negresit,
tot asa cum au venit,
randunelele in stol
o iau spre Ecuator,
de-mi raman pe la ferestre
doar vreo doua vrabii sterse.
Si-am sa-mi spun in sinea mea
ca-s frumoase, zau asa!
Mititele, cenusii,
ciufulite si zglobii
o sa-mi tina de urat!
si pe ploaie si pe vant.
