În aceeaşi ordine de idei, formula celebră a lui A. Schopenhauer [1819, p. 25], „Lumea este reprezentarea mea”, ilustrează postulatul filosofic mai general conform căruia pentru un organism viu şi deci pentru om, orice experienţă posibilă şi imaginabilă, ca şi orice cunoaştere empirică sau raţională ţine de reprezentare şi astfel este ilustrată importanţa fundamentală ce i se recunoaşte capacităţii de reprezentare la nivel uman. Ea este expresia obiectului, a „lucrului în sine” în mintea omului.
Aserţiunea schopenhaueriană este amplu discutată, criticată, analizată. Dar indiferent de modul în care sunt prezentate lucrurile, ea constituie substratul în baza căruia se face distincţia între obiectul cunoaşterii pe de o parte şi rezultatul acestei cunoaşteri pe de altă parte. Aceasta din urmă ţine în ultimă instanţă de modul în care subiectul îşi reprezintă un anume obiect. Obiectul şi reprezentarea acestuia sunt două entităţi diferite. Obiectul este ceea ce se prezintă conştiinţei prin percepţie cu un caracter exact şi stabil. Într-o relaţie de cunoaştere (proces care îl pune pe subiect în relaţie cu lumea şi rezultatul punerii sale în acţiune), subiectul percepe obiectul prin organele de simţ şi elaborează o reprezentare mai mult sau mai puţin conformă cu obiectul real. Cunoaşterea se referă la obiecte iar din acest punct de vedere, subiectul cunoscător poate fi el însuşi interpretat ca obiect.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie, studii psihologice, cognitie
