Moartea unei persoane foarte dragi reprezintă un eveniment traumatic la nivel psihologic. Durerea pe care o simṭim este un răspuns universal uman la pierdere ṣi nu reprezintă nimic psihopatologic. Pe de altă parte în literatura de specialitate se face o diferenṭiere între “doliul normal” ṣi “doliul complicat” astfel încât apar multe întrebări legate de normalitatea reacṭiilor pe care le avem atunci când ne confruntăm cu o pierdere. Doliul normal implică o gamă foarte largă de sentimente ṣi comportamente
comune. Cercetările asupra doliului au identificat o serie de faze sau teme prin care o
persoană trece, evidenṭiind caracterul procesual al doliului. Worden (2002) descrie 4 faze:
Faza 1: Acceptarea realităṭii pierderii. La începutul doliului apare un sentiment ca nu s-ar fi întâmplat. O soṭie află o veste interesantă ṣi se gândeṣte: “Trebuie să-i spun ṣi soṭului meu. Nu pot, soṭul meu a murit.” In această fază este importantă acceptarea realităṭii, că persoana nu mai există ṣi că nici nu se va întoarce. Acceptarea trebuie să aibe loc atât la nivel intelectual, raṭional, cât ṣi la nivel emoṭional. Opusul neacceptării realităṭii este negarea ireversibilităṭii pierderii, a semnificaṭiei pierderii.
Faza 2: Trecerea prin durerea doliului. Nu toată lumea experimentează aceeaṣi intensitate a durerii sau simte în acelaṣi fel, dar este imposibil să nu experimentezi nici un fel de durere după pierderea cuiva drag. Negarea acestei faze reprezintă a nu simṭi, adică a bloca emoṭii ṣi gânduri legate de pierdere prin stimularea doar a emoṭiilor pozitive, prin alcool sau droguri.
Faza 3: Reglarea mediului în care persoana dragă nu mai există. Există trei tipuri de reglaj: reglajul exterior, reglajul interior ṣi reglajul spiritual. Reglajul exterior poate însemna pentru o văduvă a face faṭă unei case goale, a creṣte copiii singură, a gestiona finanṭele. Reglajul interior se referă la reglarea simṭului Eului, important fiind ce efecte are pierderea asupra stimei de sine, a eficienṭei de sine. Există relaṭii în care stima de sine a unei persoane este dependentă de persoana de care sunt ataṣaṭi. Reglajul spiritual se referă la modul în care privim lumea, care după o pierdere poate fi sever zguduit. O persoană poate începe să-ṣi pună întrebări despre sensul vieṭii, despre convingerile religioase: există sau nu un Dumnezeu.
Faza 4: Re-cadrarea emoṭională a decedatului ṣi continuarea vieṭii. Worden (pg.35, 2002): “Retragerea energiei emoṭionale de la decedat ṣi reinvestirea ei în altă relaṭie”. Cu alte cuvinte a găsi căi prin care să-l ṭinem minte pe cel drag, să-l păstrăm aproape ṣi în acelaṣi timp să ne vedem de viaṭă.
Aceste faze diferă în intensitate ṣi durată în funcṭie de fiecare persoană ṣi de particularităṭile pierderii (ce a însemnat persoana, dacă a fost o moarte aṣteptată sa nu, etc). Normalitatea doliului presupune trecerea prin fiecare etapă. In momentul în care apar blocaje la nivelul uneia dintre aceste faze, se face trecerea la doliul complicat. Doliul complicat implică: reacṭii de doliu cronice (se întind pe o perioadă foarte lungă de timp > 1 an), întârzierea reacṭiilor la doliu (după o lungă perioadă de timp de la deces, persoana are reacṭii excesive de pierdere la evenimente care aparent nu au nici o legatură cu evenimentul traumatic iniṭial), reacṭii exagerate la doliu care pot conduce la depresie clinică.
Persoana în doliu este asaltată de o multitudine de emoṭii care deṣi “normale” pot conduce la un doliu complicat în funcṭie de cum le experimentează.
Tristeṭea, este cel mai comun sentiment care apare în timpul doliului. Nu este obligatoriu ca ea să se manifeste prin plâns. Multe persoane încearcă să blocheze tristeṭea desfăṣurând excesiv diferite activităṭi. Evitarea îndelungată a simṭirii tristeṭei poate conduce la un doliu complicat.
Furia este o emoṭie frecvent simṭită, care produce multe sentimente de confuzie. Această furie are două surse: a) vine dintr-o frustrare legată de faptul că nu se putea face nimic pentru a preveni moartea ṣi b) vine dintr-o experienṭă regresivă care apare după pierdere ṣi se manifestă prin dificultatea de a trăi fără acea persoană. Riscant în ceea ce priveṣte furia este întoarcerea ei spre propria persoană, ajungându-se la dezvoltarea unei depresii severe sau chiar comportamente suicidare.
Vinovăṭia apare de obicei legată de evenimente sau ceva ce a fost neglijat în perioada apropierii pierderii: “nu l-am dus la spital mai repede”, “trebuia să fiu mai bun cu el”.
Anxietatea poate varia de la un uṣor sentiment de insecuritate la un atac de panica puternic. Cu cât este mai intensă ṣi mai persistentă anxietatea cu atât sugerează o reacṭie anormală. Anxietatea este generată fie de frica persoanei că nu se vor descurca singuri, fie este relaṭionată de conṣtientizarea propriei vieṭi.
Sentimentul singurătăṭii este foarte frecvent la persoanele care au pierdut un soṭ/sau o soṭie. Deṣi se simt foarte singuri, multe văduve/i nu ies din casă pentru că se simt în siguranṭă acolo.
Oboseala, ce poate fi experimentată ca apatie, poate fi neplăcută pentru persoanele care sunt foarte active. De obicei aceasta se poate auto-limita, dacă nu - poate fi un semn al depresiei.
Există o serie de emoṭii perfect normale care apar în funcṭie de caracteristicile pierderii. De exemplu “sentimentul de uṣurare” apare deseori dacă persoana care a murit a suferit foarte mult înainte. Sentimentul de amorṭeală, raportat ca lipsa emoṭiilor este deseori experimentat la începutul procesului de doliu, imediat după ce au aflat de moarte. O explicaṭie ar fi faptul că există atât de multe emoṭii, încât dacă le-am permite să devină conṣtiente ar fi copleṣitor, astfel amorṭeala reprezintă o protecṭie faṭă de acestea.
Manifestările doliului în cazul copiilor
Copiii, la fel ca adulṭii trec prin acelaṣi proces de doliu, experimentează aceleaṣi emoṭii. Deṣi în faza iniṭială aceṣtia nu arată o durere intensă, cel mai probabil procesul de doliu va dura mai mult timp. Trecerea bruscă de la o stare emoṭională la alta, caracteristică copiilor, de la o stare de tristeṭe profundă la entuziasm, îi poate face pe adulṭi să creadă că ei nu trec prin doliu. Pe măsură ce copiii cresc ṣi îṣi dezvoltă capacitatea cognitivă ṣi emoṭională de a înṭelege moartea unei persoane dragi, continua un proces de analiză a morṭii completându-l cu noi semnificaṭii. Cu cât un copil este mai mic atunci când un
părinte moare, cu atât acest proces este mai îndelungat, copilul revenind cu diverse întrebări despre moarte chiar ṣi după mulṭi ani de la pierdere. Pentru mulṭi copii moartea este asociată cu un abandon, părintele decedat l-a abandonat pentru că nu-l iubea. Această asociere poate duce la dezvoltarea unei anxietati legate ṣi de pierderea celuilalt părinte.
Intr-o cercetare condusă de P. Silverman si Worden (2003) asupra familiilor în care un părinte a decedat (după doi ani de la deces) s-au constatat următoarele:
