La unii părinţi există obiceiul de a-şi cicăli mereu copiii. La cea mai mică greşeală ei repetă: “Cât eşti de nepriceput! Orice mişcare a ta este atât de nătângă!” meritată sau nemeritată, această dojană ajunge să inducă unui copil un complex de inferioritate. El pierde încrederea în sine, iar în familie i se stabileşte reputaţia de nepriceput. Au părinţii asemenea interes?
Nu se poate cere copilului să ajungă neapărat un om cu însuşiri deosebeşte. Părintele are datoria, ca unui copil, în scopul ridicării moralului, să-i arate în multe cazuri mulţumire şi chiar să îl complimenteze când face un lucru bun, iar când nu reuşeşte, să îi facă observaţii în mod discret şi nu în public.
Chiar dacă un copil este de o inteligenţă mediocră, moralul lui trebuie susţinut, făcându-l să creadă că în curând va fi în linie cu ceilalţi colegi. Orgoliul, care este un apanajul oricărui copil, influenţează în oarecare măsură caracterul lui putându-se prin severitatea părinţilor transforma în factor negativ. Copilul jignit şi umilit nu poate realiza nimic solid şi constructiv. Dezechilibrul moral poate devia de la drumul drept progresul psihic.
Dacă un copil spune un lucru injust, părintele nu trebuie să facă afişaj, povestind tuturor întâmplarea. Umilirea produce un efect de descurajare. Se poate întâmpla ca un copil terorizat prin repetatele cicăliri ale părinţilor să capete ticuri şi tulburări psihice.
Desigur că în viaţa copiilor pot exista atitudini stângace care au nevoie să fie îndreptate prin sfaturi părinteşti. Dar certarea în fiecare zi şi fiecare ceas oboseşte psihicul; copilul nu trebuie să audă toată ziua numai observaţii: “Numai mânca iar că te deranjezi la stomac!”. “Învaţă lecţia la X că iar vei lua notă proastă!”. “Fii atent la teză că vii din nou cu un 4.” “Ţine bine cuţitul că iar te tai”, şi aşa mai departe.
În felul acesta părintele bagă în cap copilului că este inferior şi incapabil de a face ceva bun. El devine stângaci la orice efort necesar omului se ajunge prin astfel de educaţie la starea denumită în psihologie cu termenul de “castrate morală”.
Copiii umiliţi toată ziua, cu vremea pot căpăta ideea că părinţii lor sunt oameni care nu sunt capabili să-i sprijine, ci doar să-i certe. În şcoală, un profesor care urmăreşte să cunoască şi starea psihică a elevilor săi recunoaşte uşor pe cel umilit în familie: acesta stă izolat, nu are prieteni, în recreaţie doar se uită la jocurile altora. Vorbeşte puţin şi mai mult în cuvinte cu silabe puţine. Este timid, nesociabil. Severitatea
părinţilor i-a tulburat viaţa psihică.
Cum se poate modifica în bine asemenea temperament? Un părinte trebuie să stea la discuţie (uneori) cu el însuşi şi să-şi răspundă la următoarele întrebări:
a. dacă repetatele observaţii sunt necesare,
b. dacă sunt potrivite cauzei care le-a provocat,
c. dacă, mereu repetate, nu influenţează în mod negativ moralul copilului.
Nici o morală făcută copilului nu trebuie să ducă la descurajarea sa. O insultă poate duce, psihologic, la complexe de inferioritate şi bagă în cap copilului ideea că nu este suferit de părinte. De aceea părinţii trebuie să aibă înţelegere pentru copilul lor, chiar dacă fac greşeli de comportare, căci oricare copil are şi părţi bune.
I se vor recunoaşte succesele şi va fi complimentat pentru ele. I se vor căuta prieteni cu temperamente blânde, de care el să fie atras. Se vor urmări modificări psihice favorabile. În care trebuie să existe linişte, armonie, optimism.
Există şi copii persecutaţi de conjuncturi. Împrejurările în care au trăit în primele etape ale vieţii lor au lăsat amprente triste asupra vieţii lor.
Nicolae Iorga, rămas orfan la vârsta de 5 ani, a avut amintiri triste asupra vremurilor de sărăcie, când mama lui a fost nevoită să primească ajutoare de la rude. El scris în autobiografie: “O, teribilul eveniment de a te simţi mâhnit şi de a nu putea să scapi de lumea care se uită la tine cu milă sau cu o compătimire care doare şi mai rău.”
În copilărie a trăit izolat, fără prieteni, fără bucurii. Această situaţie nu a împiedicat dezvoltarea psihică şi intelectuală a sa, ci i-a creat interiorizarea spirituală a omului de geniu. Frustrat de o copilărie fericită a visat şi a dorit fericirea tuturor copiilor, căci idealurile sale erau îndreptate spre o lume fericită.
Disciplinarea unui copil este sarcina cea mai dificilă a unei bune educaţii. Din cauza dragostei mari pe care o mamă a manifestă pentru copilul ei, se favorizează indisciplina lui.
În primele luni după naşterea copilului, dragostea tatălui este calmă şi temperată. Dragostea mamei pentru copil este focoasă şi se manifestă prin dezmembrări repetate şi o comportare devotată, unită cu o abnegaţie desăvârşită.
La început mama nu se gândeşte că un copil, mai târziu îi va da griji, preocupări. Tatăl are un rol mai puţin activ. El este criticul actelor mamei. Mama este persoana destinată să observe caracteristicile, temperamentul şi defectele copilului; la disciplinarea lui se gândeşte mai puţin. Tatăl, din curiozitate oarecum, cauzează felul îngrijorărilor materne. El se opune răsfăţului exagerat afişat de mamă. Copilul, chiar fiind foarte mic, e atent. El simte că mama este destinată să-l îngrijească şi să-i poarte de grijă.
De multe ori tatăl dă dispoziţii oarecum poruncitoare: “Ia-l în braţe!”, “Dă-i un ceai!”. Dacă tatăl este prea agasat de copil, pleacă de acasă. Când copilul se măreşte, mama trebuie să fie moralizatoare, sfătuitoare, mediatoare şi supraveghetoare. Şa educarea psihică părinţii se gândesc mai puţin. Disciplina suferă. În general, mamele nu cunosc nevoia unei disciplinări echilibrate pentru copil. La vârsta de un an, un an şi
jumătate, copilul nu trebuie prea mult cicălit.
Certarea prea deasă a copilului îi reduce energia, curajul mişcărilor şi poate forma un urmaş moale, timorat şi mincinos. Când se apropie de doi ani, copilul începe să primească orgolios exagerata tandreţe a mamei. Auzim de multe ori pe mama spunând: “Vai, ce frumos zâmbeşte!”. Copilul devine mândru, crede
că orice îi este permis şi trebuie să prezinte interes pentru familie. Răsgâiala produce răsfăţ, răsfăţul favorizează indisciplina. Spiritul de ordine în colectivul familial începe să sufere.
În perioada preşcolară disciplinarea trebuie să devină un obiectiv obligatoriu. Părinţii trebuie să pretindă copiilor, când au atins vârsta de 4-5 ani, să fie disciplinaţi. Li se poate da să execute trebuiri uşoare.
De exemplu, li se poate spune: “Te las puţin singur. În acest timp că te îmbraci şi să îţi aranjezi singur camera.” El va fi încântat să execute singur o treabă. Trebuie să se concilieze principiile de autoritate cu cele de libertate. Copilul va înţelege că I s-a încredinţat o muncă pentru care răspunde. Nu va fi certat, nici ameninţat dacă sarcina nu va fi bine îndeplinită; se va aştepta o altă ocazie.
Dacă o mică îi este încredinţată şi nu este executată la timpul potrivit sau este făcută cu greşeli, va fi ajutat cu îngăduinţă. Trebuie evitate, pe cât posibil, dojenile cu umilire.
Chiar o mică contribuţie personală a copilului trebuie apreciată şi complimentată. Trebuie să se urmărească la el un efect psihic de satisfacţie, căci copilul nu trebuie să piardă încrederea în el. Chiar copilul mic trebuie să fie activ. Trebuie să se tolereze oricărui copil unele stângăcii, neascultări. Cel mic mişcă unele obiecte, uneori le trânteşte, strică jucăriile, se plictiseşte repede de ele, le aruncă. E bine să i se ia din mână ce e vulnerabil. Pentru a oprit să facă stricăciuni trebuie să I se explice prin câteva fraze de ce nu trebuie să facă ceva rău. Trebuie să i se interzică joaca cu lucruri care se pot, amintindu-i că în trecut le-a stricat. Să i se dea mici treburi în casă, mai ales dacă e fetiţă, să i se explice cum trebuie să fie executate. Să facă ordine în lucrurile ei, să şteargă masa după ce a mâncat, să măture prin casă din când în când. Desigur că ea nu va îndeplini aceste treburi cu perfecţiune. Părinţii trebuie să-i încurajeze şi complimenteze treburile reuşite. Părinţii pot şi trebuie să ceară copilului o comportare potrivită vârstei lui. Când începe frecventarea şcolii trebuie educat în sensul să fie perseverent în munca şcolară şi stăpân pe sine în faţa greutăţilor ivite.
Frica şi laşitatea sunt însuşiri opuse unei bune discipline. Să i se atragă atenţia că omul disciplinat nu este mândru cu ce are, nu se laudă. Disciplina nu este în contradicţie cu libertatea sau formarea unei personalităţi independente, ci este necesară acestora. Nu există libertate deplină acolo unde nu există disciplină. Disciplina este o lege a vieţii necesară pentru buna funcţionare a organismelor sociale, constituind o forţă dirijată şi controlată de conducerea superioară.
Copilul trebuie educat astfel încât nici în cazul în care are greutăţi în viaţă să nu-şi piardă buna dispoziţie, ci să fie maleabil. Omul disciplinat poate fi considerat, pe bună dreptate, numai acela care întotdeauna şi în toate împrejurările are o comportare justă, folositoare şi care găseşte în el tăria de a avea continuu aceeaşi purtare, fără a ţine seama de nici un fel de greutăţi şi neplăceri. În această direcţie trebuie îndrumaţi toţi copiii. Părinţii nu trebuie să aibă o comportare prea aspră cu ei. Tăria autorităţii părinteşti nu se măsoară prin numărul pedepselor. Cel mai bun conducător al familiei trebuie considerat acela care nu are nevoie niciodată să pedepsească un copil. Tatăl trebuie să inspire încredere şi să fie respectat. Niciodată un copil nu trebuie să fie pus în situaţia de a considera părintele său un om rău. Greşelile mici trebuie urmate de avertismente ca pe viitor să fie evitate, nu ca un rezultat al constrângerilor, ci ca o consimţire conştientă. Sunt copii socotiţi instabili, care nu pot sta liniştiţi. La şcoală nu se pot fixa pentru a asculta, a înţelege şi a învăţa. Acasă nu au răbdare să stea în acelaşi loc. Sunt inteligenţi şi când li se explică ceva reţin uşor. La jocuri încep unul şi imediat îl schimbă cu altul. Sunt greu de adaptat la o viaţă
ordonată, programată. Sunt deficitari în ceea ce priveşte atenţia şi voinţa, dar au o percepe normală. Joaca şi sportul disciplinat sunt mijloace educative care dau rezultate bune. Muzica în cor poate fi un mijloc de stabilitate, bine înţeles când copilul este muzical. Disciplinarea brutală a vechilor spartani nu a fost îmbrăţişată în cursul istoriei de niciun popor civilizat. Pentru ca să reziste greutăţilor vieţii, părinţii spartani erau obligaţi să-şi crească dur copiii.
Aceştia erau obligaţi prin legi să trăiască cumpătat, să suporte fără să se vaite durerile, să doarmă pe un pat tare. Spartanii nu se emoţionau dacă un copil debil murea. Fiecare copil trebuia să crească pentru a deveni un bun cetăţean, un bun fiu. Fiecare fiu trebuie să devină un om zdravăn. El trebuia să suporte fără văicăreli o pedeapsă meritată, să mărturisească părinţilor orice greşeală spre a putea fi pedepsit.
Educarea modernă a copilului se conduce după alte criterii. Pentru a realiza disciplinarea unui copil măricel, între primele obiective urmărite este insuflarea respectului pentru părinţi. Şi exemplele părinţilor trebuie să fie grăitoare. În casă orice copil trebuie să-şi vadă părinţii ducând o viaţă regulată. Ei trebuie să se culce zilnic, sau aproape zilnic, la ore normale, nu trebuie să-şi piardă nopţile sub nici un pretext, căci noapte este timpul rezervat odihnei şi refacerii forţelor vitale.
În casă şi la lucru ei trebuie să aibă o ţinută corectă. O îmbrăcăminte ruptă sau murdară este un exemplu negativ pentru copil. Să nu se vorbească în casă despre fapte certate cu morala. Ideea că un copil nu înţelege ce se vorbeşte în casă este greşită. Conversaţiile pot fi greşit înţelese, iar dacă sunt nepotrivite pentru mentalitatea unui copil, pot avea o influenţă negativă asupra comportării lui viitoare. Trebuie să se evite contactul cu oamenii certaţi cu morala. Dacă soseşte un musafir inoportun, să nu se dea dispoziţii, în faţa copiilor, care să anunţe pe cel venit că părinţii nu sunt acasă.
Disciplina colectivului familial cere să nu se utilizeze minciuni în nici o situaţie care se iveşte în viaţa de familie. Trebuie să se ştie de către toţi educatorii că un copil, în cursul perioadei de dezvoltare, suferă o influenţă psihică care îi stabileşte pentru viitor felul de purtare în relaţiile cu alţi oameni.
Disciplina copilului cere ca legăturile lui cu oamenii în mijlocul cărora trăieşte să fie adaptate la realitate. Totuşi părinţii trebuie să-i favorizeze un grad de independenţă. El trebuie lăsat să interpreteze cu mentalitatea lui ce observă. Dacă face o mişcare nepotrivită se poate discuta cu e, fără ceartă. Ceea ce atrage pe un elev este în primul rând jocul sportiv. Trebuie lăsat să se joace cu prietenii, dar ordonat cu respectarea regulilor disciplinare. În şcoală copilul mare face cunoştinţă cu viaţa socială. După ce vine acasă de la şcoală, părinţii trebuie să ia parte activă la dirijarea modului în care acesta îşi face lecţiile. Unii părinţi, de teama surmenajului la care ar putea fi expus copilul caută să-l sustragă de la activităţile extraşcolare. Se fac greşeli educative când se sustrage copilul de la obligaţiile sociale, care nasc preocupări faţă de societatea în mijlocul căreia trăieşte.
Disciplinarea elevului trebuie să fie legată de toate manifestările colegilor de şcoală. Numai astfel va putea activa cu toate forţele sale fizice, psihice şi morale în societate. Conlucrarea strânsă între organizaţiile tinerilor, şcolară şi familie, sprijinul şi participarea învăţătorilor, profesorilor, educatorilor în acţiunile şi manifestările iniţiate pentru copii şi tineret constituie o garanţie a procesului muncii educative, a bunelor rezultate în formarea şi educarea tinerei generaţii.
Uneori părinţii nu au răbdarea necesară de a convinge un copil să facă aşa cum cer ei şi utilizează metode forte. Preconcepuţi în idei sau călăuziţi după vechile slogane: “Bătaia e ruptă din rai ...”, etc. Unii părinţi mai abordează şi azi ca factor educativ, forţa în speranţa obţinerii unor rezultate educative. Din păcate aceştia neagă ori nu cunosc factorul reactiv al copilului care de cele mai multe ori primează în “disputa” cu educatorul, cerând potenţiale ??ce?? şi mai greu de depăşit ulterior. Sunt cunoscute cazurile copiilor obişnuiţi cu bătaia, care surprinşi de noile metode educative pe care le aplicau noii pedagogi faţă de ei, răspundeau promt, strălucitor ......???, îndeplinind cu proptitudine şi chiar cu elan sarcinile ce le erau adresate. Astfel s-a ajuns la convingerea că părinţii trebuie să se ocupe de educaţia copiilor în mod raţional. Taţii au mai puţin pregătirea necesară educării fetelor decât mamele. Taţii, în majoritatea familiilor, se ocupă de educarea băieţilor.
Părinţii care sunt adepţi ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţa felul lor de gândire şi acţiune, ceea ce constituie o greşeală. Este adevărat că unii copii, trag învăţăminte serioase după asemenea sancţiuni, dar alţii sunt revoltaţi asupra felului în care părinţii vor să-i constrângă. Când pedepsirea prin pălmuire este de neînlăturat, ceea ce se întâmplă foarte rar, poate da şi rezultate bune. Impresia lăsată copilului, în cazul acesta, poate fi de lungă durată, iar copilul să evite în viitor repetarea unor asemenea constrângeri.
Reprimarea bruscă, a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să se pregătească la copil o stare de revoltă permanentă. Desigur că idealul este să nu se ajungă niciodată la nevoia pedepsirii aspre. Totuşi situaţiile cer uneori o pedepsire aspră, mai ales când copilul, cu toate lămuririle cei se dau, nu vrea să deosebească ceva ce nu îi este permis să facă de ceea ce îi este permis. Pedagogic pedepsirile cu caracter pasiv, adică refuzul de a i se înlesni unele plăceri în cazuri
de nesupunere la disciplina familială sau la cea şcolară. Li se va refuza participarea la unele manifestări artistice dorite de copii (teatru, serbări, teatre de păpuşi, circ, etc.), li se va amâna cumpărarea unor obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, înlesnirea excursiilor, etc.
În toate cazurile sancţiunile trebuie să fie logice şi de aşa natură încât să lase impresii corecte asupra copilului.
