Consider că voioşia şi râsul sunt factori psihologici care fac parte din arsenalul educative al copilului. În manualele de specialitate (psihologie, pedagogie) lipsesc capitole care să trateze asemenea subiecte. Cu ceva timp în urmă o întâmplare banală m-a făcut să mă aplec cu mai multă atenţie asupra acestui subiect: o fetiţă de 10 – 12 ani plângea pe stradă. Motivul? Fusese aspru pedepsită pentru că a râs cu hohote în timpul unei ore de curs. In ochii unor cadre didactice râsul este o adevărată obrăznicie ce trebuie sancţionată. Dar psihologia râsului nu consideră o asemenea părere corectă. Râsul este o manifestare a voioşiei. Râsul când vine, se produce spontan, nu poate fi nici comandat, nici înlăturat. Este aşa cum am mai spus o manifestare a bucuriei, a voioşiei. Animalele nu râd, dar se bucură. Cine nu a remarcat bucuria câinelui la sosirea stăpânului! Când este foarte vesel, face unele mişcări ale muşchilor botului, dar acestea nu pot fi considerate ca râs. La copilul mic, râsul este expresia unei mulţumiri şi bucurii expansive.
Copilul neavând încă decepţii sau un trecut trist trebuie să fie în mod natural voios. Voioşia lui nu trebuie favorizată. Voltarie a zis: “Cu timpul toate se schimbă. Nu se râde totdeauna. Devenim serioşi în declinul zilelor frumoase.”
Medicii au observat în îngrijirea medicală a copiilor mici, evoluţia şi prognosticul unei boli pot fi apreciate în conformitate cu zâmbetul şi râsul lor. Când un copil bolnav începe să zâmbească la cei din jur, înseamnă că starea lui s-a ameliorat. Într-o colectivitate de copii, râsul şi plânsul sunt contagioase. Dacă un copil începe să plângă, se pornesc pe plâns şi alţii. Dacă unul din ei este voios şi râde tare, încep mulţi din ei să râdă. În fiecare casă trebuie să existe o atmosferă veselă de linişte şi pace. Bucuria şi râsul sunt manifestări ale vieţii psihice. Creierul, care este exponentul tuturor stărilor psihice, dirijează şi voioşia copilului. Un copil care plânge des şi râde rar, devine cu vremea un morocănos, nerăbdător, neprietenos. Experienţa a dovedit că veselia întreţine sănătatea copilului, îi menţine vigoarea fizică şi-l face rezistent la oboseală.
Voioşia permanentă trebuie considerată ca un simptom al sănătăţii morale. De aceea, toţi educatorii trebuie să se străduiască să obţină mulţumirea şi veselia copiilor. Râsul produce o destindere a organismului, predispune la supleţe de caracter şi optimism în activitatea copilului. Obiceiurile formează o a doua natură. Cine citeşte biografiile oamenilor iluştri, constată că foarte mulţi oameni celebri, dacă nu
au avut o copilărie veselă, cu toate realizările lor, nu au fost fericiţi în viaţă. Însă cei ce au avut în copilăria lor un mediu familial prielnic unei vieţi vesele şi de bună înţelegere, au avut realizări cu caracter optimist.
Este greu de făcut legătura între copilăria oamenilor şi realizările lor în viaţă. Însă viaţa oamenilor celebri, preocupând pe biografi, la ei se poate stabili legătura între copilărie şi realizările de la maturitate.
De exemplu: George Enescu a avut o copilărie tristă. Un biograf spunea despre viaţa lui din perioada maturităţii că a gândit mult şi a transcris gândurile şi sentimentele lui în note muzicale dar nu a fost un om fericit. A avut o copilărie tristă.
Toţi cei şapte copii ai familiei Enescu, născuţi înaintea lui George, au murit de mici. El a fost singurul supravieţuitor şi părinţii l-au iubit excesiv. Copilăria lui nu a fost liberă. Nu a fost dus în societatea altor copii de frica contaminării cu boli infecţioase. A fost crescut izolat. Nu a fost lăsat să se joace vesel în colectivităţi de copii. Şi-a trăit copilăria singur, fără prieteni, cufundat în visurile sale. A trăit toată viaţa
interiorizat, gândind şi meditând mereu.
Viaţa lui Beethoven nu a fost şi ea întristată de vitrega lui copilărie, organizată de un tată alcoolic? Desigur că veselia şi râsul, sigure, nu vor da vigoare intelectuală şi nu vor educa simţurile. Dar optimismul veseliei va influenţa mai uşor inteligenţa şi dezvoltarea simţurilor fine. Copilul trebuie să trăiască într-un mediu educativ cu colorat de voie bună. Majoritatea oamenilor iluştrii, care s-au bucurat de binefacerile activităţii lor, au avut o copilărie prielnică operelor constructive.
Constantin Brâncuşi a avut o copilărie asemănătoare tuturor copiilor de la ţară. După ce a terminat patru clase primare, a trebuit să-şi ajute părinţii la muncă. Când era trimis cu oile la păscut, gusta o libertate de care nu se bucurau copii de la oraşe. Toţi copii din Hobiţa îi erau prieteni de joacă. În toate uliţele satului se oprea, făcea desena cu briceagul pe pământ, pomi, nisip, garduri. La Târgu-jiu a devenit ucenic la tâmplărie. În orele libere confecţionând viori, animale, oameni, etc. Dacă în copilărie a desenat mult, în adolescenţă a meditat mult, cântărind să interpreteze nu numai exteriorul chipurilor sculptate, dar mai ales interiorul, gândurile. Copilăria lui interiorizată a creat maestrul de mai târziu. S-ar mai putea aminti aici de Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Ion Creangă, George Topârceanu care descreţesc frunţile şi în ziua de azi şi toţi s-au ridicat din familii numeroase şi au avut o copilărie fericită.
În şcoală şi familiile cu mulţi copii există diferenţe de vârstă, inteligenţă, temperament, caracter, diferenţe care începând din fragedă copilărie pot continua şi la vârsta maturităţii. De aceea trebuie încurajate la copii situaţiile care produc voioşie şi râsete. Veselia copilului aduce o sănătoasă stare mintală şi perioade de destindere psihică.
Copilul mic care se bucură şi râde la vederea unui prieten, a unui copil pe care-l simpatizează clădeşte baza sentimentelor altruiste de mai târziu. Copii mai mari reacţionează emoţional la toate insuccesele lor şcolare. Dacă notele la învăţătură nu sunt prea satisfăcătoare, părinţii trebuie să evite să fie critici prea aspri.
Şi la copilul mare voioşia manifestată prin râsete formează o trăire emoţională pozitivă, pe când tristeţea, amărăciunea, supărarea, fac pe om să nu se bucure de viaţă, chiar atunci când este însoţită de unele satisfacţii. Copii trebuie lăsaţi să-şi dezvolte sentimentul tovărăşiei prin jocuri comune, care la procură în primul rând multă veselie. Pe lângă sentimentele sociale, se vor dezvolta şi sentimentele morale.
