Referindu-se la semnificaţia morţii, C. G. Jung (1964) afirma că: “Nimeni nu crede în propria moarte…propria noastră moarte este într-adevăr inimaginabilă şi ori de câte ori încercăm să ne-o imaginăm ni se pare că totuşi vom supravieţui, în calitate de spectatori… în inconştient, fiecare este convins de propria imortalitate”.
Multă vreme s-a considerat, în mod implicit, că moartea înseamnă acelaşi lucru pentru toate persoanele care se gândesc la suicid. Ulterior, mai mulţi autori au sesizat că o asemenea premisă nu este susţinută de însăşi natura diferenţelor individuale.
Această categorie de teorii abordează suicidul din perspectiva înţelesurilor pe care moarte le are pentru om şi căută totodată modurile de acţiune pe care aceste semnificaţii subiective le generează. Astfel, Wahl (1957) afirma că: “Nimeni nu poate înţelege cu adevărat dinamica intimă a suicidului până ce nu înţelege relaţia sa cu moartea şi cu sensul şi semnificaţia inconştientă pe care moartea o are pentru noi.”, iar H. Hendin (1964) aprecia că: “atitudinea faţă de moarte a pacientului suicidar, precum şi atitudinea sa faţă de viaţa de apoi, trebuie cunoscute pentru a-i înţelege motivaţiile.” D. J. Douglas (1967), formulează “Teoria înţelesurilor suicidare” conform căreia indivizii atribuie actelor suicidare de perspectivă anumite înţelesuri specifice, influenţate de cele atribuite fenomenului la nivel social. Douglas încearcă să operaţionalizeze aceste înţelesuri sociale ale suicidului prin descrierea morţii. Calităţile universale ale morţii sunt reprezentate de transformările permanente ale sinelui substanţial, dintr-un înţeles limitat în timp, spaţiu, lumesc, zilnic, într-un înţeles atemporal, infinit. Moarte are semnificaţiile sale, oricare ar fi aspectul analizat. Autorul consemnează patru dintre cele mai comune înţelesuri ale morţii:
- cale de a transfera sufletul din această lume într-o altă lume (suicidul religios);
- modificare a imaginii despre sine în minţile celorlalţi (iertarea păcatelor de către cei din jur);
- atragerea sentimentelor de simpatie, înţelegere sau milă din partea celorlalţi;
- cale de răzbunare pe ceilalţi.
J. Jacobs (1967) consideră că cel ce se sinucide se află întotdeauna în faţa unor probleme subiectiv-insolvabile, iar moartea devine singurul mod de rezolvare a lor. Propunând o “Teorie a procesului suicidar”, autorul identifică următoarele faze ale acestui proces:
- Indivizii se găsesc la un moment dat în faţa unor probleme neaşteptate, intolerabile şi insolvabile;
- Ei văd aceste probleme ca parte a unui şir interminabil şi nu ca momente trecătoare;
- Ei cred că numai propria moarte poate fi o soluţie la aceste probleme;
- Ei sunt cu atât mai convinşi de eficienţa morţii, cu cât sunt mai izolaţi social, deoarece nu pot comunica ceea ce gândesc şi altor persoane;
- Ei încearcă din greu să învingă credinţa socială interiorizată privind imoralitatea suicidului;
- În cele din urmă ei reuşesc să treacă de opinia societăţii, deoarece se simt deja izolaţi de ea şi, în consecinţă, liberi să acţioneze aşa cum cred;
- Prohibiţia socială este eludată prin raţionalizări ale suicidului prospectiv (de ex.: “A mă sinucide nu înseamnă că renunţ la credinţa mea în D-zeu, ci că doresc să fiu mai repede lângă El.”).
- Ei sunt convinşi de raţionalizările făcute, întrucât sunt convinşi că au epuizat orice soluţie acceptabilă, singura viabilă fiind suicidul;
- Pentru ei suicidul reprezintă singura soluţie posibilă şi ea trebuie aplicată, deci ei nu sunt nici responsabili, nici vinovaţi de alegerea ei.
- Pentru a fi siguri de iertarea celorlalţi şi a lui D-zeu ei se roagă sau lasă un bilet, solicitând celor rămaşi să se roage pentru sufletul lor. Împăcaţi, ei se vor sinucide!
Aflati mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, suicid, studii
