Două idei au focalizat eforturile universale de explicare a comportamentului suicidar: depresia şi bolile mentale. Încă din anul 400 î.e.n. Plutarh susţinea depresia drept cauză a suicidului. Merrian (1763) şi apoi Esquirol (1837) au crezut că actul suicidar era rezultatul unei boli mentale. Doctrina psihiatrica considera reacţia suicidară ca un simptom în cadrul patologiei mentale: “Nu exista individ care sa nu fi avut idei suicidare si chiar dorinţa de a se precipita atunci cand se gaseste pe un loc inalt sau in apropierea unei ferestre, sau de a se (arunca) îneca în timp ce trece pe un pod. Omul nu atentează la propria viaţă decât in delir şi toţi sinucigasii sunt persoane alienate (nebuni)”. Ca atare, aceste teorii vorbesc de o boală a sinuciderii consecutivă unei dezvoltării morbide a ideaţiei, afectivităţii sau conduitei.
Suicidul ar reprezenta din această perspectivă un simptom de boală psihică, manifestă sau, mai frecvent, mascată. A. Delmas (1930) aprecia că, în această calitate, suicidul exprimă, în 90% din cazuri, subiecţi ciclotimi, iar în 10% hiperemotivi, concluzia sa fiind că: “trebuie să fii mai mult sau mai puţin nebun pentru a te sinucide.“ Presupunând o etiologie pur patologică, suicidul ar putea fi asimilat unei adevărate boli: suicidopatia.Ca atare, s-ar putea vorbi chiar de un sindrom presuicidar. Acesta considera că suicidul apare ca idee şi realizare încă din copilărie, consecutiv diminuării instinctului de conservare datorită unei carenţe afective şi a sentimentul de insecuritate de sorginte maternă. Cu timpul apare o restrângere a elanului vital, datorită blocării agresivităţii încă din copilărie, realitatea fiind înlocuită cu o imaginaţie morbidă care duce la pierderea valorii vieţii proprii.
In literatura romaneasca, doctrina psihiatrica este puternic argumentata de opiniile exprimate de G. Ionescu, care atrage atentia ca, desi “nu este intotdeauna evident”, ”cvasitotalitatea actelor suicidare este expresia unei stari psihice particulare, de puternica perturbare, de cele mai multe ori psihotica”. Din aceasta perspectiva, autorul distinge patru ipostaze in care suicidul se manifestă: Suicidul ca epilog tardiv al unei boli depresiveAmintind ca, oricat de paradoxal ar parea la prima vedere,“riscul de suicid nu scade odata cu ameliorarea depresiei, ci dimpotriva…se manifesta mai intens dupa ce pacientul a traversat episodul depresiv”, autorul explica fenomenul prin faptul ca “pulsiunea suicidara presupune atat initiativa, cat si un anumit fundal motivational, care nu se intalnesc la pacientul profund psihotic ci mai degraba la omul aparent sanatos”, acelasi argument motivand si suicidul in debutul unor psihoze. Este o clara relatie intre depresie si suicid, dar este o distanta considerabila de la una la alta, depresia nu este in mod necesar legata de comportamentul suicidar, dupa cum nici suicidul nu este intodeauna precedat de depresie.
Suicidul ca expresie a unei stari psihotice care se manifesta sub aparenta unei fenomenologii clinice somatice Pe langa aceste date de ordin psihopatologic, autorul citat mentioneaza in sprijinul doctrinei sustinute si constatarea statistica privind declinul evident al suicidului in perioadele dramatice (razboaie, recesiune economica, cataclisme naturale), explicabil atat prin factori de natura sociala (mai redusa izolare sociala), cat mai ales prin factori de natura psihologica (directionarea agresivitatii de la sinele amenintat catre dusmanul exterior,scaderea valorii vietii individuale, accentuarea tendintelor sanogenetice de conservare, supravietuire si depasire a impasului). Un alt aspect il reprezinta boala fizica invalidanta (afectiuni neoplazice, traumatisme grave mutilante) care mobilizeaza mai curand disponibilitatile de aparare si mentinere a existentei, decat pe cele de autoliza, dorinta de viata evoluand cumva invers proportional cu speranta de viata a individului.
Aflati mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, suicid, studii
