Sub acest unghi, comportamentul suicidar reprezintă o dezorganizare a personalităţii, printr-o tulburare sau o insuficientă organizare a pulsiunilor şi mecanismelor de apărare a Eului. În aceste condiţii Eul nu mai cooperează cu Supraeul, ceea ce conduce la eşecul exteriorizării pulsiunilor agresive, suicidul reprezentând pedeapsa Supraeului plin de tensiuni culpabile. Prin urmare, suicidul reprezintă o reacţie de apărare, o heteroagresiune deturnată, o dovada fiind fazele sindromului presuicidar,ce evoluează de la o restrângere a relaţiilor interumane, la refularea agresivităţii, sfârşind cu fuga de realitate prin suicid.
Modelul psihologic asupra fenomenului suicidar a fost în mod explicit propus de S. Freud (1920), care postula iniţial repetiţia-compulsivă ca instinct care căuta întoarcerea la o stare timpurie.Convins că suicidul este o agresivitate orentată către înlăuntru, împotriva unui obiect introvertit ambivalent iubit, Freud se îndoia de existenţa suicidului în afara dorinţei reprimate de a ucide pe cineva.
Ideea întoarcerii compulsive către o stare timpurie s-a dovedit eficace în analiza procesului de transfer din copilărie la figurile autoritare din prezent, dar nu a fost suficientă pentru explicarea motivelor autovătămării. Freud a extins această întoarcere compulsivă către o stare timpurie considerând-o un impuls al morţii, ale cărei semnificaţii ar fi: găsirea echilibrului, nirvana sau nimicul. Această ultimă teorie a lui Freud a permis o explicare a comportamentului suicidar, cele 3 condiţii ale sale: pierderea obiectului, ambivalenţa gestului şi regresiunea Eului fiind constatate în suicid şi de către R. L. Szondi
K. Abraham introducea termenul de “disforie originală” pentru a reda incapacitatea omului de dragoste deplină, dar capacitatea sa de ură nelimitată, care duce la disperare şi apoi la suicid. Alţi autori au găsit în comportamentul suicidar dorinţa incoştientă de moarte a altcuiva sau nevoia de a câştiga afecţiunea altuia (şantajul suicidar).
Continuând teoria lui Freud, K. Menninger (1938) nota tranziţia de la dorinţa de a ucide, la negarea ei în dorinţa de a fi ucis, negare la rândul ei a dorinţei de a muri. Zilboorg a extins explicaţia psihanalitică, adăugând ostilitatea inconştientă la adresa obiectului iubirii, inabilitatea de a iubi un altul, ca şi distrugerea familiei victimei.
Aflati mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, suicid, studii
