H. Selye (1984) defineşte stresul ca pe o stare a organismului supus la acţiunea unor stimulări suficient de puternice pentru a provoca fie o reacţie de apărare, fie o tulburare funcţională, fie o leziune organică. Starea de stres defineşte un organism care face un efort intensiv pentru a se adapta unor situaţii puţin obişnuite. Atunci când menţinerea echilibrului necesită eforturi compensatorii deosebite, când solicitările atrag sau depăşesc limitele resurselor adaptative, când integrarea organismului este ameninţată, persoana intră în stare de stres. M. Golu (1981), într-o abordare sistemic-cibernetică atrage atenţia asupra faptului că stresul relevă „o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme”.
Stresul se poate manifesta prin simptome fizice sau psihocomportamentale după cum urmează (Iosif, Moldovan-Sholtz 1996; Tabachiu, 1997; Bogáthy, 2002).
Simptome fizice:
– creşterea frecvenţei cardiace a pulsului, având drept consecinţe creşterea tensiunii arteriale (risc de hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, infarct de miocard);
– creşterea frecvenţei respiratorii;
– tulburări de somn;
– tulburări de comportament alimentar;
– scăderea imunităţii organismului, ceea ce determină o predispoziţie la contractarea de boli;
– disfuncţii organice de diverse tipuri: afecţiuni digestive (colonul iritabil, ulcerul de stres), afecţiuni dermatologice, neurologice, etc.
Simptome psihocomportamentale:
− scăderea capacităţii de memorare şi de concentrare a atenţiei;
− scăderea capacităţii perceptive;
− scăderea puterii de decizie;
− scăderea intereselor;
− sentimente de culpabilitate;
− intoleranţă şi hipersensibilitate la critică;
− niveluri ridicate de îmbolnăvire şi absenteism;
− scăderea productivităţii şi incapacitatea de atingere a obiectivelor impuse;
− creşterea ratei accidentelor şi a celei de eroare;
− număr crescut de conf1icte interne între angajaţi;
− rată exagerată a fluctuaţiei de personal;
− tulburări comportamentale (apatie, agresivitate etc.);
− tulburări psihice (depresie, anxietate, fobii etc.).
Atunci când întâlnim o situaţie stresantă, întâi o evaluăm mental prin intermediul a două elemente: riscul pe care-l poate conţine situaţia şi resursele personale cu care încercăm să-i facem faţă.
Această evaluare este rapidă şi poate determina reacţii de stres în cazul în care resursele noastre sunt insuficiente în raport cu intensitatea şi frecvenţa ameninţării. Analiza psihologică a unei situaţii de stres poate lua aşadar trei forme:
1. nu există nicio ameninţare şi în acest caz stresul nu apare;
2. există o ameninţare, dar există şi capacităţi adecvate de a-i face faţă, stresul va fi anihilat;
3. există o ameninţare, însă individul consideră că nu are capacităţile necesare de a-i face faţă, aceasta ducând la instalarea stării de stres.
„Reacţia la stres determină apariţia unei vigilenţe sporite faţă de mediul înconjurător şi a unui mecanism psihologic important: devenim mult mai sensibili la tot ceea ce poate reprezenta pentru noi o potenţială ameninţare” (Légeron, 2003).
Aşadar, caracteristicile individuale şi factorii de personalitate influenţează stresul prin percepţia acestuia ca nivel, intensitate şi constanţă a stresului. Au fost studiate trăsături ale personalităţii în raport cu stresul cum ar fi: modelul comportamental de tip A/B, locul controlului optimismul, stima de sine, etc. M. Friedman şi R.H. Rosenman au evidenţiat în 1957 existenţa a două tipuri de comportamente: modelul comportamental de tip A şi modelul comportamental de tip B. Configurarea acestor comportamente a apărut după constatările făcute de medici care au observat apariţia unei patologii cardiace la persoane tinere la care probabilitatea instalării unei asemenea afecţiuni este foarte mică. Din studiile făcute, ei au evidenţiat existenţa unor caracteristici comune tuturor acestor subiecţi caracterizaţi prin: ambiţie, agresivitate, spirit de competiţie, nerăbdare, alertă, sentimentul că timpul presează imperios şi răspunsuri emoţionale precum iritabilitate, ostilitate, toleranţă scăzută la frustrare. Aceste persoane sunt mai afectate de stres, comparativ cu tipul B caracterizat prin: calm, pasivitate, relaxare, stil de viaţă liniştit, lipsa senzaţiei de presiune a timpului.
O altă dimensine a personalităţii studiată în relaţie cu stresul a fost locul controlului. Termenul a fost introdus de J.B. Rotter în 1966 şi desemnează modul în care o persoană îşi explică succesele sau eşecurile prin raportarea la cauze de tip intern sau extern, controlabile sau nu. Cu alte cuvinte locul controlului se referă la convingerile oamenilor cu privire la factorii care le influenţează comportamentul (Johns, 1998). Persoanele cu control intern au convingerea că responsabilitatea pentru eşec sau meritul pentru succes le aparţine, în timp ce persoanele cu control extern au convingerea că situaţia lor este controlată de soartă, destin sau se află în puterea altora. Ca urmare, „internii” au o mai mare probabilitate de a se confrunta cu stresul întrucât se simt responsabili de ceea ce se întâmplă în jurul lor şi au, în mai mare măsură, nevoie de a controla mediul în care trăiesc.
