Anxietatea este o permanenţă a modului de fiinţare uman, existând în spaţiul dialogului dintre sine şi eu, fiind incitată de contactul de orice fel între eu şi lume. Este la temeiul oricărei puneri în act a omului, la temeiul oricărei trăiri, iar trăirea aceasta vine la rândul ei să o întemeieze. Ambiguitatea anxietăţii, ca atitudine primară, în primă instanţă autosuficientăse răsfrânge asupra individului uman, modelându-l ambiguu. Prin lipsa de obiect concret, ea devine o stare de nenumit, suportată, totodată intimă şi străină individului, creând şi distrugând. Existenţialismul este cel care revelează anxietatea şi este în stare să o asume, descoperindu-i relaţia esenţială cu existenţa. Existenţa (lat. Ex-în afară, sistere-a sta) este faptul de a apărea şi de a se manifesta în afară, a te confrunta cu faptul prezenţei şi participării la o lume schimbătoare şi potenţial primejdioasă. Condiţia individului concret este una de anxietate, rezultată din înţelegerea inevitabilei sale libertăţi de opta între posibilităţi, din necunoaşterea viitorului, din apropierea morţii, din finitudinea unei existenţe care a fost precedată de neant. Anxietatea dă naştere deopotrivă îndoielii şi disperării, consideră Kierkegaard, însă drumul spre absolut este cel ce se confundă adesea cu disperarea anxietăţii, disperare pentru infinit, preschimbându-se într-un final în devorare a finitudinilor, descoperire a arbitrariului din ele. Discursul lui Kierkegaard despre anxietate se desfăşoară pe fundalul unei etici creştine, suportând conexiuni multiple cu dogmatica, numită de filosoful danez a doua etică (spre deosebire de etica necreştină, prima, caracterizabilă prin refuzul păcatului şi conexiunea cu metafizica). Idealitatea acestei etici constă în conştiinţa penetrantă a realităţii, iar a-şi păstra idealitatea chiar ocupându-se de relevarea păcatului implică o dificultate deosebită a problemelor etice. Noua etică presupune păcatul strămoşesc, prin care explică păcatul însuşi şi plasează identitatea drept obiectiv, într-o mişcare de jos în sus; cuprinde, în anvergura ei, realitatea păcatului.
Discursul lui Kierkegaard despre anxietate abordează tangenţial problema păcatului, având în vedere că anxietatea este condiţie prealabilă a păcatului, "libertatea captivă în sine însuşi", mijlocitoare între posibilitatea şi realitatea păcatului. Psihologic, Kierkegaard se va ocupa de posibilitatea reală a păcatului, iar dogmatic, de cea ideală. Scopul scrierii va fi mărturisit dintru început a trata conceptul de anxietate din punct de vedere psihologic, având în vedere dogma păcatului strămoşesc. Premisele de la care porneşte în abordarea păcatului, pe care le va justifica pe parcurs, sunt, că păcatul nu este nici un fel de stare (ca stare de potentică nu este, în timp ce de fapt el este), şi că a-l descrie ca boală, anormalitate, lipsa de armonie înseamnă o falsificare a conceptului. Cuvântul danez Angest a fost echivalat în limba germană cu Angst, în engleză cu dread, fear sau anxiety, în timp ce traducerile franceze s-a impus angoisse; el a cunoscut o largă răspândire în filosofia existenţialistă interbelică, în special datorită teoretizărilor lui Heidegger şi Sartre. Semnificaţia anxietăţii lui Kierkegaard este de fior de spaimă faţă de ceva nedefinit şi indeterminabil, spre deosebire de sentimentul de frică, în care obiectul este concret, individual.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, furie, iritabilitate
