Kierkegaard consideră că omul este individ, fiind, în felul acesta, atât el însuşi, cât şi tot neamul, iar întregul neam participă în/la individ precum individul la intregul neam. Desăvârşirea omului, privită ca stare, constă în faptul individului de a fi el însuşi, precum şi neamul. Această contradicţie este expresia unei sarcini şi impulsul unei mişcări, mişcare ce creează istoria. Istoria neamului merge mereu înainte, în timp ce individul o ia mereu de la început, fiind el însuşi şi neamul, şi astfel, încă o dată şi istoria şi neamul. Adam a fost el însuşi şi neamul , astfel încât ceea ce îl explică pe Adam, explică istoria neamului şi reciproc. A-l considera cap al geniului umane presupune un început fantastic al neamului uman, ce ridică dificultăţi insurmontabile.
Tradiţional s-a considerat că păcatul lui Adam condiţionează păcătoşenia drept consecinţă, al doile prim păcat - primul păcat al insului de după – presupunând păcătoşenia drept condiţie. Filosoful danez polemizează cu această luare de poziţie, afirmând că primul păcat este determinantul calităţii, Păcatul, că puterea exemplului, păcătoşenia este doar o determinare cantitativă, un fel de elan înaintea saltului, dar care nu explică totuşi saltul reprezentat prin păcat. Păcatul lui Adam este păcatul strămoşesc, caci neamul nu o ia de la început cu fiecare individ, astfel încât starea de păcat a nemului dobândeşte o istorie, care merge înainte prin determinaţii cantitative, în timp ce individul participă la ea prin saltul calitativ. Nevinovăţia este o calitate, o stare care poate să dureze şi care nu poate fi anulată decât prin vină, care se pierde prin păcat. Vinovăţia lui Adam şi vinovăţia omului de după, este esenţialmente aceeaşi, diferenţa fiind o expresie cantitativă, nu calitativă: vinovăţia neamului este prezentă în neştiinţa insului, manifestându-se, prin fapta lui, drept vinovăţia acestuia.
Conceptul de anxietate este abordat de Kierkegaard în strânsă legătură cu cel de nevinovăţie; nevinovăţia este starea în care omul nu este determinat ca spirit, ci este determinat sufleteşte în unitate nemijlocită cu naturaleţea lui. Taina nevinovăţiei este că înseamnă linişte, dar totodată anxietate, născută din nimic; spiritul işi proiectează visător propria realitate, nimicul, iar acest nimic vede nevinovăţia mereu ca fiind în afara sa. Anxietatea este realitatea libertăţii, ca posibilitate a posibilităţii, o antipatie simpatică şi o simpatie antipatică, nu este vina. Anxietatea este o măsură a prezenţei spiritului. Relaţia anxietăţii faţă de obiectul ei, "nimicul" este la fel de ambiguă ca tranziţia de la nevinovăţie la vină. Omul este o sinteză de sufletesc şi trupesc, întruchipată de spirit. Spiritul se raportează la sine şi la condiţia lui ca anxietate. În starea de nevinovăţie spiritul este prezent dar ca nemijlocit, visând şi deranjând relaţia dintre suflet şi trup şi totodată instituind-o. În nevinovăţie există numai posibilitatea de a putea, ca un fel de formă superioară de neştiinţă, ca o expresie superioară a anxietăţii. Dacă omul n-ar fi fost o sinteză , care să se bazeze pe un terţ, n-ar fi fost posibilă o dublă consecinţă a păcatului strămoşesc: că păcatul a venit pe lume şi că sexualitate fusese instituită. Păcatul este o criză în care păcatul pătrunde în ins ca ins. Trecerea de la o posibilitate la realitate se face prin anxietate. În clipa în care spiritul se instituie pe sine, el instituie şi sinteza, în care scop trebuie să o divizeze mai întâi. Culmea senzorialului este sexualul, culme care nu ar fi atinsă dacă spiritul nu este instituit ca real. Fără păcat nu ar fi existat sexualitatea, iar făra sexualitate nu ar fi existat istorie. Abia prin sexualitate sinteza este instituită drept contradicţie şi drept scop, al cărui istorie începe în clipa instituirii sintezei.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, furie, iritabilitate, vinovatie
