Ceea ce am prezentat a constituit aspectul anxietăţii de a fi condiţie prealabilă a păcatului strămoşesc, pe care îl explică în sens regresiv, în direcţia originii sale. Un alt fel de a problematiza anxietatea este de a încerca o relaţionare progresivă cu păcatul strămoşesc. În cadrul acesta, Kierkegaard precizează două sensuri ale anxietăţii: anxietatea în care individul instituie păcatul prin saltul calitativ şi anxietatea care a pătruns şi pătrunde împreună cu păcatul, în lume cantitativ, ori de câte ori un individ instituie păcatul. Asemeni mişcării păcatoşeniei nemului, mişcarea anxietăţii are loc prin mişcări cantitative, iar anxietatea fiecărui individ este cu atât mai profundă cu cât se află mai la începuturi, deoarece condiţia păcătoşeniei, presupusă de viaţa sa individuală trebuie însuşită. Abia în clipa în care mântuirea este cu adevărat instituită este biruită şi anxietatea. La individul de mai târziu anxietatea pătrunde în două sensuri în lume; păcatul pătrunde prin anxietate, purtând cu el, încă o dată, anxietatea. Pe de o parte continuitatea păcatului produce anxietate, iar pe de alta posibilitatea mântuirii este un "nimic" ce provoacă individului anxietate. Totiuşi, orice individ devine vinovat din cauza lui, anxiatatea provenind din păcatul instituit de individ şi fiind prezenţă vagă, un "mai mult" sau "mai puţin" în istoria cantitativă a neamului omenesc. Kierkegaard face distincţie între tipuri de anxietăţi: anxietatea obiectivă şi anxietatea subiectivă. Anxietatea obiectivă este refexul păcătoşeniei genera şi ei asupra întregii lumi, efect al păcatului asupra existenţei neumane, este starea de aşteptare din care cel ce aşteaptă ar dori să iasă, expresie a unui dor, dând naştere anxităţii tocmai pentru că dorul singur nu poaate mântui. O anxietate ca a lui Adam nu va mai surveni niciodată, deoarece păcătoşenia a venit pe lume prin el. Anxietatea obiectivă din natură este mai mare decât mai târziu decât la Adam, ea fiind indusă de faptul că este văzută într-o cu totul altă lumină datorită faptului că prin păcat senzorial este continuu degradat, până devine ce se numeşte păcătăşenie. După venirea păcatului în lume şi ori de câte ori vine în lume, senzorialul devine păcătoşenie. Anxietatea subiectivă este "egotistă, este o anxietate cu privire la ceea ce aş putea să devin, la ceea ce aş putea să devin sau ceea ce mi s-ar putea întâmpla" anxietatea existentă în nevinovăţia insului, corespunzătoare celei a lui Adam, dar diferită cantitativ de a acestuia, respectiv mai mică. Vina instituită continuă să fie la fel de imputabilă şi la fel de ambiguă ca cea a lui Adam. Kierkegaard compaară anxietatea cu o ameţeală, ameţeala libertăţii când spiritul vrea să instituie sinteza, când libertatea scrutează în jos la propriaa ei posibilitate, se agaţă de finit şi se ţine de el, dar libertatea astfel se prăbuşeşte. Când libertatea se ridică din nou în picioare, îşi dă seama că e vinovată. Printre aceste două clipe se află saltul. Din punct de vedere psihologic, căderea în păcat se produce de fiecare dată în stare de sfârşeală.
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, furie, iritabilitate, vinovatie
