Păcatul este egoism, iar egoismul este insul instituit prin saltul calitativ. Egoismul ia naştere prin păcat şi în păcat, de aceea nu poate să explice păcatul. Obiectivul este de a integra eroticul, sexualul, sub categoria de spirit. O astfel de împlinire înseamnă victoria iubirii, spiritul ieşind victorios prin faptul că sexualul este uitat şi reamintit doar în uitare. Anxietatea poate fi privită dintr-o a treia perspectivă, ca urmare a păcatului absenţei conştiinţei păcatului, fiind definita drept clipa în viaţa individuală. Omul va fi definit în acest context drept o sinteză de vremelnicie şi veşnicie. Clipa apare ca atom al veşniciei, primă reflectare în timp a veşniciei, prima încercare de a opri, într-un fel timpul. De îndată ce spiritul este instituit, clipa poate apărea. Vremelnicia şi senzorialul sunt analoge: istoria începe abia prin clipă, sensibilitatea senzorială a omului este instituită ca păcătoşenie prin păcat. Clipa este acea ambiguitate în care timpul şi veşnicul se ating unul pe altul, instituind în felul acesta conceptul de vremelnicie, unde timpul întretaie mereu veşnicia, iar veşnicia întrepătrunde mereu timpul. În lipsa categoriei de spirit, veşnicia clipei apare dinapoi, ca trecut. Dacă însă clipa este instituită ca discrimen, în raport cu care pot exista trecut, prezent, viitor, atunci viitorul este veşnicia. Abia când veşnicia este instituită clipa trăieşte ca clipă, iar nu ca discrimen. Viitorul este posibilitatea veşniciei sau libertăţii în individualitate ca anxietate. Pentru libertate posibilul este viitorul, iar pentru timp viitorul este posibilul, iar acestor două posibilităţi li se asociază anxietatea. Anxietatea este starea psihologică care precede păcatul, de care se apropie cât poate, cât de anxioasă poate fi, fără să explice însă păcatul, care izbucneşte abia în saltul calitativ. In clipa în care păcatul este instituit, vremelnicia este păcătoşenie, iar consecinţa definirii vremelniciei drept păcătoşenie este moartea ca pedeapsă. Cel ce trăieşte doar în clipă păcătuieşte, însă acum nu are nici un rost să ne abstragem de la vremelnicie. Poate exista o anxietate a lipsei de spirit, ascunsă, deghizată, având uneori aparenţa întregului conţinut al spiritului, însă ca strigoi al spiritului. Există o singură dovadă a spiritului: dovada spiritului din noi înşine. Păgânismul, ca absenţă a spiritului, este preferabil lipsei spiritului; păcatul său este de a trage de timp, fără a ajunge efectiv la păcat. Anxietatea păgânului are drept sursă soarta, iar „nimicul" constă în ambibuitatea relaţiei omului cu aceasta, ce se înfăţişează ca unitate între necesar şi întâmplător; aceasta împiedică intrarea în relaţie cu soarta. Tragismul păgânismului este necutezarea omului de a nu se sfătui cu oracolul. În iudaism anxietatea este anxietate de vină, iar tragismul său are ca sursă necutezarea omului de a nu aduce jertfe. Ambiguitatea rezidă în relaţie; de îndată ce vina este instituită, anxietatea dispare, apărând pocăinţa.
Contrariul libertăţii nu este necesitatea, ci vina, iar măreţia libertăţii este că aceasta are de a face pururi numai cu sine, proiectându-şi vina în posibilitate şi instituind-o deci singură. Spiritul pământean care va voi să-l vadă pe Dumnezeu, va trebui să înceapă prin a se recunoaşte vinovat. Dacă vina este instituită cu adevărat, ea se instituie singură. Relaţia libertăţii faţă de vină este de anxietate, fiind că libertatea şi vina sunt deocamdată o posibilitate. Cel ce cade în ispită este singurul vinovat.
Anxietatea este posibilitatea libertăţii, iar ca posibilitate a libertăţii este educativă, formativă, prin credinţă, deoarece devorează toate finitudinile, descoperă tot ce au ele iluzoriu. Un om ce a cunoscut anxietatea ştie că nu are absolut nimic de cerut de la viaţă, că îngrozitorul, pierzania, nimicirea locuiesc uşă în uşă cu fiecare om; dacă a învăţat cu folos că orice anxietate de care este anxios îl poate călca în clipa următoare, altă explicaţie va da el realităţii. Pentru a fi format în felul acesta, absolut şi infinit, de către posibilitate ,individul va trebui să fie cinstit faţă de posibilitate şi să aibă credinţă. Astfel anxietatea sfârşeşte prin anihila finitul din neliniştile pe care le-a produs.
Bibliografie:
Søren Kierkegaard – Conceptul de anxietate, Ed. Amacord, Timişoara, 1998
Gr.Popa - Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard - Ed. Dacia, Cluj, 1998
Mădălina Diaconu - Pe marginea abisului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996
Afla mai multe despre psihoterapie!
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie practica, furie, iritabilitate, vinovatie, anxietate
