Studiu asupra depresiei

În aspect etiologic, nu poate fi evidenţiat cu certitudine doar un singur factor care declanşează depresia. Depresia este, de obicei, declanşată de acţiunea asociată a factorilor biologici, psihologici şi a celor din mediu [1; 2; 3]. Unele trăsături psihologice pot creşte vulnerabilitatea faţă de depresie. Persoanele anxioase, care au o părere proastă despre ei, o viziune pesimistă asupra lumii sau care sunt expuşi la stres au un risc mai mare de a dezvolta un episod depresiv. Tehnicile moderne de biologie moleculară au permis precizarea mai exactă a rolului factorului de susceptibilitate genetică în determinismul tulburărilor afective. Aceasta permite identificarea precoce a subiecţilor purtători ai factorilor de susceptibilitate genetică, care, implicit, sunt predispuşi la îmbolnăvire. Astfel, studiile au arătat că în diferite forme ale tulburării depresive, cam un sfert din rudele de gradul I suferă de un sindrom anxios. Stările depresive pot fi declanşate de pierderi importante, de afecţiuni cronice, de dificultăţi de relaţie sau financiare sau de schimbări nefavorabile apărute în viaţă [2; 3; 4]. Există situaţii în care depresia se instalează după psihotraume majore de lungă durată sugerând epuizarea, alteori, după psihotraume banale, sugerând doar „pretextul“. Dar sunt şi persoane care suferind aceleaşi traume şi epuizări, sau chiar mai mari şi mai de lungă durată, nu ajung depresivi. Există subiecţi care au ajuns depresivi după un consum cronic de medicamente (estrogeni, benzodiazepine etc.), de droguri (mai frecvent, alcool) sau după o lungă evoluţie de tulburare a circulaţiei sangvine cerebrale prin sclerozarea arterelor, ori după un accident vascular cerebral [2; 3; 4; 5]. Faptul că depresia este mai frecventă la femei aduce în discuţie factorul sexual şi demografic. Într-un şir de studii epidemiologice privind depresia, s-a constatat că episodul depresiv major nonpsihotic are incidenţa cea mai mare la femeile cu vârsta cuprinsă între 18 şi 44 ani. Femeile au, în general, o longevitate mai mare decât bărbaţii, ceea ce explică de ce prevalenţa depresiei la acestea este de două ori mai mare. Pe de altă parte, evoluţia mai severă, cât şi prevalenţa mai înaltă a recăderilor depresive la sexul masculin pare a fi o rezultantă a faptului că bărbaţii refuză să recunoască că sunt depresivi şi maschează simptomatologia afectivă printr-o altă patologie (addicţie, tulburări de panică, anxietate, tulburare de personalitate) [2; 4; 5]. Actualmente, se consideră că depresia apare, de regulă, atunci când există o sensibilitate specifică, ori este alterat creierul în cursul proceselor patologice involutive. Aşadar, patologia afectivă apare dinspre clinic ca fiind aceea a unui sistem care s-a născut cu o defecţiune, ori o „minimă rezistenţă specifică“ ce poate fi forţată psihic, chimic şi involutiv patologic spre defecţiune. Adică, putem ajunge la acelaşi rezultat pornind dinspre genetic, psihic, metabolic, ori involutiv. Patologia ridică probleme genotipice, biotipice şi fenotipice [2; 4]. În sfârşit, relaţia postulată dintre o tulburare afectivă şi personalitate a fost dezvoltată pe parcursul efectuării unor studii clinice în timpul şi după un episod de boală. În felul acesta, a fost sugerată ipoteza tipului de personalitate candidat de a se constitui într-un marker de vulnerabilitate (de exemplu, personalitate premorbidă, intercritică şi postmorbidă). Explorarea complexă a personalităţii candidate reliefează ca trăsătură comună o fragilitate structurală deosebită cu consecinţe nefaste în plan relaţional (de exemplu, tipul dependent, evitant, obsesional, narcisiac, histrionic) [2; 4; 6]. În general, este acceptată ideea că atunci când depresia evoluează pe fondul unei personalităţi patologice, are consecinţe psihosociale importante.