Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi să se asigure că celălalt a înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul trebuie să se asigure că percepţia lui este corectă.
Se întâmplă însă deseori ca intenţia şi impactul unui mesaj să aibă conţinuturi diferite, iar pentru această situaţie s-ar putea formul mai multe explicaţii:
1. Acelaşi mesaj poate avea impact diferit, în funcţie de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informaţia.
2. Starea de spirit a celui care recepteză afectează şi ea conţinutul mesajului. De exemplu, pentru o persoană deprimată, orice compliment sună fals, pe când , într-o dispoziţie mai bună, el poate fi considerat sincer.
3. Mulţi oameni au tendinţa de a presupune că celălalt înţelegeexact ceea ce i se trasmite şi sunt foarte uimiţi să constate că nu este întotdeauna aşa. Este destul de dificil, totuşi, să identifici ce simte sau ce gândeşte o persoană, fără să o întrebi.
Aşadar, distorsiunile în comunicare pot să apară din cauza celor două componente ale comunicării, şi anume:
- componenta de conţinut (care se referă la ceea ce vrei să transmiţi) şi
- component sentiment (care se referă la modul în care este rostit un mesaj).
Adică, acelaşi conţinut poate fi spus în moduri diferite, în funcţie de starea de spirit pe care o avem în momentul respectiv. Totodată, acelaşi conţinut poate fi receptat diferit, în funcţie de sentimentele pe care le încearcă cel care trebuie să decodifice mesajul. Puţini sunt cei care sunt conştienţi de ambele aspecte ale mesajului, pentru că puţini cer sau oferă feed-back, o dimensune a comunicării ce trebuie avută permanent în vedere pentru a se putea evita neînţelegerile, dizarmoniile, dar şi pentru a îmbunătăţi calitatea relaţiei de parteneriat. Persoanele flexibile, tolerante şi empatice au şanse de a realiza o bună comunicare cu partenerii lor, în timp ce persoanele rigide şi intolerante, care socotesc o pierdere de vreme înţelegerea mesajelor celuilalt, au şanse mult mai mici, în timp ce într-un cuplu cu un astfel de partener, amândoi soţii au şanse să devină frustraţi, necomunicativi şi, în ultimă instanţă, singuri.
Studiie clinice şi psihologice au demonstrat că problemele maritale sunt datorate în special deficienţelor comunicaţionale. De asemenea, satifacţia conjugală apare ca fiind direct proporţională cu capacitatea de a dialoga sincer cu celălat. Din acest punct de vedere putem observa faptul că partenerii din cuplurile fericite vorbesc mai des decât cei din cuplurile cu probleme despre nemulţumirile şi problemele lor, pe care încearcă să le rezolve în mod activ. Între sursele care ridică între parteneri bariere comunicaţionale ar fi de amintit: diferenţele culturale, diferenţele de gen-rol, comunicarea indirectă, folosirea diferită a cuvintelor, presupunerile incorecte şi generalizările, comunicarea contradictorie, monologul ori comunicarea defensivă.
Dacă în ceea ce priveşte diferenţele culturale şi cele de gen-rol sunt evidente (partenerii evitând să spună unul altuia ceea ce îi deranjează în efectuarea unor sarcini care le sunt atribuite sau impuse, fără a fi dorite sau interiorizate), comunicarea indirectă distorsionează profund calitatea relaţiei de parteneriat. Înţelesul diferit acordat aceluiaşi mesaj îngreunează comunicarea, ceea ce se întâmplă şi în cazul tendinţei de a generaliza.
Comunicarea contradictorie se referă la faptul că două sau mai multe mesaje transmise de aceeaşi persoană se opun între ele, situaţie în care receptorul nu ştie ce să mai creadă, mai ales atunci când şi semnalele nonverbale nu concordă cu cele exprimate verbal. Monologul inhibă comunicarea, dar şi interacţiunea dintre parteneri, deoarece pentru receptor este foarte frustrant să nu aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu mesajul primit. Comunicarea defensivă este şi mai supărătoare, deoarece apare atunci când o persoană se simte amenintă de cealaltă şi comunică cu ea ascunzându-se în spatele acestor temeri.
Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului sunt (I.Mitrofan şi C.Ciupercă,2002,pg.146):
• claritatea (adică expunere sistematică şi concisă)
• proprietatea (utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)
• naturaleţea (exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)
Agenda ascunsă reprezintă suma ideilor şi frământărilor care rămân ascunse, neexteriorizate în faţa partenerului şi,drept urmare, nerezolvate. Dacă această agendă rămâne ascunsă mai mult timp insatisfacţia şi frustrarea vor creşte, iar dizarmoniile şi disensiunile se vor amplifica. În consecinţă, partenerii vor începe să se simtă singuri, chiar dacă trăiesc împreună şi vor uita să se bucure împreună de viaţă, chiar dacă vor continua să exteriorizeze o aparenţă linştitoare. În general, dacă unul dintre parteneri are o agendă ascunsă, este posibil ca el să interpreteze toate mesajele celuilalt prin filtrul acestei agende. El îşi poate exterioriza frământările în mod indirect, în cadrul unor discuţii colaterale, agenda fiind exprimată, dar rămânând în mod conştient ascunsă.
Potrivit specialiştilor exista trei tipuri de agende ascunse:
1) agenda ascunsă negativă, care are ca problemă centrală afecţiunea. Filtrul care operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă iubeşte”, în timp ce dovezile sunt adunate pntru a hrăni acest sentiment dureros. Fiecare mesaj este evaluat în termenii acestui filru de afecţiune.
2) agenda de răspuns, care are ca problemă centrală interesul, în timp ce filtrul care operează este ”soţului/soţiei nu îi pasă de mine, nu îl/o interesează problemele mele”. Toate mesajele sunt filtrate pentru a arăta această lipsă de înţeles sau de răspuns.
3) agenda ascunsă de statut, care are ca problemă centrală influenţa. Filtrul care operează în această situaţie ar fi ”soţul/soţia nu mă tratează ca pe un egal”. Mesajele sunt filtrate în aşa fel în cât să arate că partenerul este unul dominator.
Agendele ascunse apar chiar şi în cazul căsătoriilor considerate foarte liniştite şi nu trebuie ignorate niciodată. Ele pot semnala supărări mărunte, dar pot fi şi serioase semnale de alarmă care indică faptul că un partener care selectează mesajele are un serios bagaj de nemulţumiri acumulate. Oricum, toate indiciile unei agende ascunse trebuie examinate, pentru a se depista ce ascund şi ce se află dincolo de ele. Atunci când se blochează canalele de comunicare, membrii cuplului constată deseori că ceea ce îi uneşte reprezintă mult mai puţin decât ceea ce îi separă. Dar, dacă agendele ascunse sunt eliminate, iar comunicarea devine sinceră şi matură, tensiunile se pot risipi, iar armonia poate atenua angoasele conştientizării unor opinii diferenţiate.
Agedele ascunse se pot „demonta” pacurgând următoarele etape (I.Mitrofan C.Ciupercă,2002, pg.153):
1) trebuie să asculţi suficient de bine, pentru a putea rezuma ceea ce spune partenerul tău;
2) trebuie să ieşi din cadrul punctului tău de vedere şi să încerci să înţelegi validitatea punctului de vedere al partenerului;
Oamenii adoptă, de obice, una din următoarele atitudini:
1) De conciliere - este cazul celor careînceacă să rezolve împăciuitor o situaţie problematică;
2) De blamare – cei care aruncă vina pe ceilalţi pentru problemele apărute;
3) Raţională - cazul celor ce iau în calcul toate datele pentru a găsi soluţia cea mai potrivită;
4) Nerelevantă - cazul celor evazivi, care-i lasă întotdeauna pe ceilalţi să decidă.
Fiecare dintre noi aparţine uneia din cele patru categorii. Pentru a-i putea înţelege pe ceilalţi trebuie să descifrăm şi motivaţia pentru care aceştia adoptă o poziţie sau alta, iar cea mai eficace metodă este aceea de a te pune în locul celuilalt, adică de a imagina diverse jocuri de rol. Capacitatea de a intra într-un joc comunicaţional reprezintă un semn al maturităţii şi al dorinţei de a rezolva sau evita situaţii problematice. Aceste persoane au posibilitatea de a creşte, de a se dezvolta şi de a-şi găsi echilibrul şi maturitatea, de a îmbunătăţi calitatea relaţiei conjugale sau familiale.
Identificarea şi negocierea regulilor Fiecare individ trăieşte după anumite reguli. Acestea au fost fie impuse de alţii, fie de propria dorinţă de a face ordine într-o existenţă care, fără aceste reguli, ar putea scăpa de sub control. Regulile au un rol fundamental şi în buna funcţionare a vieţii de familie. În lipsa lor apar situaţii de criză, dar situaţii dificile apar şi atunci când aceste reguli suferă de inadvertenţă ori anomie, ceea ce generează insatisfacţie şi dizarmonie. Una dintre cele mai eficiente modalităţi constă în identificarea, cu ajutorul comunicării, a regulilor care ne ghidează viaţa, păstrarea celor care sunt validate la nivel familial şi reformularea altora care-şi găsesc justificarea doar în egoismul ori prejudecăţile unor membrii ai familiei. Negocierea sinceră a rolurilor se poate face însă doar în familiile în care fiecare membru are dreptul la cuvânt.
Indiferent de natura sentimentelor, dacă membrii familiei nu şi le cunosc reciproc şi dacă nu pot vorbi depre ele unii cu ceilalţi, creşterea personală a fiecăruia va avea de suferit. Există familii în care anumite subiecte nu sunt abordate niciodată, pentru a nu redeschide răni ale trecutului, sau pentru a evita stări de spirit negative. Acest lucru nu face însă decât să scadă încrederea interpersonală, să reducă sinceritatea şi să blocheze comunicarea.
Alt aspect al tabuurilor familiale este legat de secrete. Mulţi părinţi încearcă să ascundă copiilor anumite lucruri din trecut sau din prezent (un copil născut înainte de căsătorie, cazier, un amant sau o amantă, etc..). Ei consideră că, dacă nu se vorbeşte despre aceste probleme, ele nu există, ceea e nu funcţionează chiar aşa.
Orice regulă care-i împiedică pe membrii familiei să comenteze sau să ştie ceea ce se întâmplă reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea uni persoane mărginite, ignorante şi lipsite de creativitate, precum şi a unei situaţii familiale pe măsură. În schimb, familia ale cărei reguli permit libertatea aflării şi comentării oricărui lucru, indiferent cât ar fi de dureros, are mari şanse să fie o familie care te ajută să creşti. Numai dacă se vorbeşte despre o faptă anume şi despre gravitatea ei, se poate evita reapariţia ei în viitor.
Mecanismul familial În fiecare familie au loc interacţiuni şi activităţi care nu se produc la întâmplare. Fiecare membru al familei are timpul său, capacitatea de a gândi, de a simţi, energia fizică şi emoţională, precum şi experinţa anterioară. Toate acestea reprezintă materia primă care susţine mecanismul familial. Cea mai importantă problemă pentru o familie este legată de alegerea unor modalităţi ineficiente de a gestiona resursele membrilor săi. Una dintre cele mai frecvente plângeri este cea legată de faptul că indivizii consideră că au prea multe lucruri de făcut într-un timp prea scurt.
Mecanisml intern al familiei trebuie să asigure fiecărui membru o evidenţă concretă a valorii sale, adică fiecare persoană trebuie să aibă sentimentul că a contribuit cu ceva la bunul mers al vieţii familiale. În acelaşi timp, totul trebuie negociat pentru a fi realizat cu plăcere. Probleme la fel de importante şi la fel de frecvente derivă din folosirea timpului care rămâne după ce sarcinile au fost îndeplinite. Acest timp poate fi împărţit în trei categorii: timpul pentru sine, timpul pentru un anumit membru al familiei, timp pentru toţi. Mulţi sunt cei care se plâng că timpul petrecut împreună de toţi membrii familiei este foarte scurt. Alţii se arată deranjaţi de faptul că nu mai pot avea un timp al lor, în care să stea singuri, fără a fi deranjaţi.
Obiectivele terapiei comunicării în cadrul grupului familial sunt asemănătoare tratării grupului format din persoane străine, adică promovarea individualităţii membrilor familiei şi optimizarea relaţiilor interpersonale. Creşterea individuală se poate realiza atunci când nevoile nesatisfăcute sunt verbalizate şi înţelese, iar rolurile în familie bine delimitate şi explorate pe măsură. Terapeuţii comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberaţi de propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai mare coeziune familială. Terapeuţii comunicării pleacă de la premisa că, atunci când membrii familiei vor fi eliberaţi de propriile inhibiţii, îşi vor dezvolta şi o mai mare coeziune familială.
Optimizarea comunicării înseamnă (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001):
• manifestarea unei cooperări sporite
• independenţă personală
• creştrea libertăţii şi deschiderii interacţiunilor
• creşterea gradului de securitate al fiecărui membru al familiei
• creşterea flexibilităţii rolurilor în familie
Procesul terapeutic promovează schimbarea comportamentului prin:
- ajutarea membrilor familiei să vorbească deschis
- sprijinirea celor care par reticenţi
- criticarea procesului interacţiunii lor
- prezentarea fiecărui membru în parte într-o nouă lumină, care le permite celorlalţi să se raporteze la el în noi moduri
Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta situaţia copiilor care nu sunt obişnuiţi să fie ascultaţi de cei maturi şi au, în aceste condiţii, tendinţa de a se face “auziţi” prin comportamente indezirabile.
Dacă terapeutul manifestă bunăvoinţă faţă de un asemenea copil, el poate învăţa să îşi exprime sentimentele prin cuvinte şi nu prin acţiuni. Astfel, interacţionând cu cineva care îi ia în serios, copiii sunt ajutaţi să se maturizeze mai repede.
Căile terapeutice care pot provoca schimbarea sunt:
a) Modelarea ascultării În timp ce membri familiei vorbesc, terapeutul ascultă cu atenţie, demonstrând vorbitorului ce anume îl face să simtă că vrea să fie auzit şi înţeles, iar celorlalţi membri ai familiei de ce nu trebuie să îl întrerupă, să nu se certe sau să nu se agreseze.
b) Analiza
După ce s-au exprimat, membri familiei sunt ajutaţi să analizeze cele spuse, în primul rând sentimentele şi nevoia de a fi ascultaţi de ceilalţi. În acest fel li se oferă şansa de a explora de ce aceste sentimente sunt prezente şi, mai ales de ce au fost ele reţinute. Ipoteza de la care se porneşte ar fi aceea că familiile pot schimba ceea ce pot înţelege. (I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) - “dacă comportamentul înseamnă comunicare, atunci modul de a schimba comunicarea înseamnă schimbarea comportamentului“
c) Aducerea la lumină a “mesajelor acoperite” Specialiştii în comunicare susţin că toate evenimentele şi acţiunile oamenilor încearcă să comunice ceva anume. Astfel, anumite simptome pot fi considerate mesaje acoperite care furnizează informaţii asupra relaţiilor. Dacă un simptom este de fapt, un mesaj acoperit, transformând acest mesaj într-unul deschis, simptomul nu mai apare.
Potrivit acestei strategii, schimbarea nu vine însă din interiorul sistemului, ci din exterior, terapeutul fiind o persoană din afara familiei. De pe această poziţie, exterioară familiei, el are două posibilităţi: aceea de a releva anumite secvenţe problematice sau de a le manipula pentru a provoca o schimbare terapeutică.
În primul caz, strategia se bazează pe puterea interiorului, depinzând de coperare şi de dorinţa de schimbare. În cea de a doua variantă, strategia constă în a “învinge“ familile cu propriile lor jocuri interacţionale, cu sau fără cooperarea acestora. Aceste strategii manipulative au format baza terapiei de familie strategică, care este un produs al teoriei comunicaţionale.
Tehnicile terapiei de familie comunicaţionale sunt similare cu cele ale terapiei de grup analitic şi de sprijin. Rolul terapeutului este acela de dirijor de proces, modelul familiei fiind cel al unui grup democratic. Terapeutul se raportează democratic la membrii familiei, aşa cum ei se aşteaptă să procedeze unul faţă de altul.
În terapia de familie axată pe comunicare, tehnicile şi procedeele strategice au fost, de cele mai multe ori, derivate din paradigma teoretică . Procedeul lui Watzlawick (1966 apud I. Mitrofan şi D. Vasile, 2001) structurează un ghid de 5 sarcini pentru familia – problemă, care este solicitată să parcurgă şi să completeze ghidul - interviu în prezenţa tuturor membrilor săi.
Aceste solicitări sunt :
• să decidă împreună principalele lor probleme de familie
• să planifice o “ieşire” (un program comun în afara casei )
• părinţii să discute despre cum s-au cunoscut
• să discute toţi despre înţelesurile unui proverb
• să identifice greşelile fiecăruia şi să îşi asume fiecare persoană propria vină
În timp ce familia lucrează la aceste sarcini, terapeutul observă, dintr-o cameră alăturată, modelele de comunicare, metodele de formulare a deciziilor şi fenomenul “ţapului ispăşitor”. Totuşi deşi foarte util pentru cercetarea familiei, acest tip de interviu structurat nu a câştigat mult teren ca instrument clinic.
Tehnicile de comunicare s-au structurat progresiv în trei modele strategice pornind de la înţelegerea din ce în ce mai clară a modului în care familiile se dovedesc rezistente la schimbare:
• strategia axată pe învăţarea regulilor comunicării clare
• strategia axată pe analiza şi interpretarea modelelor comunicaţionale
• strategia axată pe manipularea interacţiunilor printr-o varietate de manevre
Iniţial, terapeuţii comunicării au încercat să convingă familiile să accepte responsabilitatea reciprocă, dar, ulterior, izbindu-se la rezistenţa familiei la schimbare, terapeuţii au solicitat familile să îşi autodefinească problema. Fiecare membru al familei îşi comunică problemele, iar dacă cineva se exprimă confuz, terapeutul evidenţiază acest lucru şi insistă pe regulile de comunicare clară.
Virginia Satir (1964) apud I. Mitrofan şi D. Vasile (2001) a fost cea care a încercat conturarea următoarelor reguli:
1) Fiecare trebuie să vorbească în numele său, la persoana întâi, referitor la ceea ce simte şi ce crede;
2) Fiecare trebuie să formuleze afirmaţii personale, în legătură cu probleme personale. Opinile şi judecăţile de valoare nu trebuie să treacă drept principii generale. A avea opinii reprezintă un pas necesar pentru a discuta şi a schimba opinii.
3) Fiecare trebuie să se adreseze şi să vorbească direct, nu pe ocolite, unul altuia şi unul despre altul. Această regulă exclude ignorarea sau descalificarea vreunui membru al familiei şi împiedică stabilirea de coaliţii destructive.
Aceste dialoguri sunt dificile şi oamenii nu prea pot fi învăţaţi să comunice doar spunându-le cum să o facă. Majoritatea persoanelor implicate încearcă însă, cel puţin pentru moment, urmarea anumitor demersuri terapeutice. Totuşi, datorită rezistenţei mari la schimbare a familiei, de cele mai multe ori noul comportament durează numai cât timp terapeutul se află acolo.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, terapie de cuplu, terapie de familie, comunicare
Inapoi la Studii
