Psihoterapia se bazează pe supoziţia conform căreia, chiar în cazul unei patologii de tip somatic, modul în care individul va percepe şi evalua starea sa, precum şi strategiile adaptative pe care le foloseşte joacă un anumit rol în evoluţia tulburării şi aceste strategii vor trebui modificate în cazul în care dorim ca afecţiunea să evolueze favorabil. La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a se modifica învăţând noi strategii de a percepe şi evalua realitatea şi de a se comporta. Psihoterapia este o acţiune psihologică sistematică, planificată şi intenţionată, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct şi trebuie exercitată de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalităţii pacientului, pentru a-l ajuta pe acesta să realizeze o adaptare mai eficientă la mediu.
Terapia cognitiv-comportamentală este o abordare terapeutică dovedită clinic, eficientă pentru următoarele tulburări: depresie şi modificări ale dispoziţiei; timiditate şi anxietate socială; atacuri de panică şi fobii; obsesii şi compulsii; anxietate generalizată; simptome de stres post-traumatic; tulburări ale comportamentului alimentar; insomnii; dificultăţi în iniţierea sau menţinerea unor relaţii; probleme de cuplu; dificultăţi şcolare sau profesionale; sentimentul de a fi stresat sau „blocat”; stimă de sine insuficientă; abuzul de substanţe; lipsa controlului emoţional sau suprainhibiţia.
Psihoterapia poate fi privită şi ca o relaţie interpersonală dintre pacient şi psihoterapeut, menită să investigheze şi să înţeleagă natura tulburărilor psihice ale pacientului în scopul de a corecta aceste tulburări şi a-l elibera pe pacient de suferinţă.
O mare importanţă în desfăşurarea cu succes a unei psihoterapii este calitatea relaţiei terapeutice, care poate fi analizată prin prisma mai multor dimensiuni interpersonale: relaţie empatică; căldura afectivă; obiectivitate; caracterul direct al comunicării; autenticitatea comunicării; respectul pentru adevărul celor spuse de pacient, de a lua ca atare cele spuse de pacient şi nu de interpretarea celor spuse de el; flexibilitatea în funcţie de nevoile clientului; evitarea incongruenţei, nonautenticităţii, nonempatiei; acceptare necondiţionată; centrarea pe aici şi acum; informaţiile obţinute au ca scop formularea unor ipoteze de lucru privind: apariţia, dezvoltarea, menţinerea problemei, precum şi strategia terapeutică; accent pe motivaţia pentru schimbare.
