Ticurile au fost considerate pana relativ recent manifestari de natura neurologica, fiind incadrate alaturi de coreea partiala, de crampe, de coreea saltatorie de catre unii autori (A.Trousseau, G. de la Tourette, 1885). Diversele ticuri puteau fi asociate unei veritabile maladii, avand o evolutie proprie. La sfarsitul secolului, Brissaud este cel care a realizat o separare a ceea ce tine de neurologie, de ceea ce este legat de originea mentala, de miscarile care implica scoarta cerebrala, ticurile. Actualmente, ticul este definit ca miscare sau vocaliza brusca, involuntara, rapida, repetitiva, aritmica, executia sa putand fi precedata de o necesitate imperioasa. Bruschetea cu care apar aceste miscari le face neasteptate; deseori, ele pot fi observate doar odata ce examinarea s-a incheiat. In plus, ele sunt deseori oarecum disimulate, dar nu sunt niciodata ascunse, nici chiar mascate, ci sunt chiar intempestive, survenind de multe ori intr-un moment inoportun.
De multe ori, vointa sau concentrarea asupra unei sarcini, poate sa suspende ticul, cel putin temporar, iar ca orice miscare anormala, ticul dispare in timpul somnului, in afara cazurilor in care unele forme se incadreaza in sindromul Gilles de la Tourette.
Trebuie realizat un diagnostic diferential prin distingerea ticurilor de alte miscari anormale. Ticurile trebuie distinse de:
- distonii, care sunt rigiditati si torsiuni observate in unele pozitii si in miscare;
- atetoza, care este legata de absenta unei pozitii fixe si de repaus, cu realizarea unor miscari lente, neregulate, de tipul contorsionarii, afectand in special degetele, dar si fata si gatul;
- miscarile mioclonice, care sunt contractii sau spasme musculare scurte care pot afecta fascicule sau grupe musculare, de maniera asinergica;
- spasmele, stereotipe, mai lente si mai prelungite decat ticurile, implicand grupuri musculare in ansamblu;
- miscarile coreiforme, bruste, rapide, dansante, fara ritm sau simetrie, exagerate de miscarile voluntare;
- miscarile de tip hemibalism explozive, ample, afectand in mod unilateral membrele;
- sinkineziile, miscari parazite in cursul executarii unui gest (normale la copiii mici, dispar progresiv pana spre 7-9 ani);
- compulsii si ritualuri, numite deseori ticuri de catre subiecti, dar difera de acestea prin faptul ca sunt voluntare.
Ticul clipitului pleoapelor nu trebuie confundat cu blefarospasmul, acesta din urma fiind unilateral, avand o frecventa mult mai redusa pentru o durata determinata, mai prelungita. De asemenea, trebuie amintit faptul ca acest tic este comun printre copii, iar spasmul este exceptional.
Ticul flexiei-extensiei gatului trebuie diferentiat de “ticul lui Salaam”, manifestare critica de pierderea tonusului muschilor gatului, care se prezinta printr-o cadere lenta, dar cu debut destul de brusc, a capului, nefiind urmata de extensie. La nivelul muschilor legati de fonatie, respiratie, in special diafragmul, trebuie semnalat ticul latratului, este cel mai frecvent tic ce imita sunetele realizate de animale. Este deseori precedat de manifestari ce privesc caile aeriene superioare: amusinari, dregerea vocii, expiratie sacadata, siflanta sau sforaitoare. Se mai poate vorbi de onicofagie; rosul unghiilor si al pielitelor si tricofagia; mestecarea, ruperea si rasucirea suvitelor de par, precum si examinarea radacinii firelor.
Ticurile se manifesta la 20% dintre copiii intre 5-10 ani, si la 10% dintre adulti. Ticurile sunt mai frecvente la baieti, rata sexului fiind de 3:1.
Din punctul de vedere al evolutiei, se disting:
Ticurile tranzitorii sau pasagere, care pot fi apropiate de diferite obisnuinte din starile de naunta nevrotica sau din starile reactive, ele disparand spontan. Acestea pot fi de origine organica sau psihologica sau ambele, cele de origine organica avand o tendinta crescuta de a evolua spre sindromul Gilles de la Tourette, iar cele de origine psihologica avand o evolutie mai favorabila. Ticurile tranzitorii pot fi motorii sau/si vocale izolate sau multiple, survin de mai multe ori pe zi, timp de cel putin doua saptamani, dar mai putin de 12 luni consecutiv.
Ele debuteaza in general inainte de 7 ani, fiind relativ frecvente, dar exista si rare forme precoce in jurul varstei de 2 ani. In majoritatea cazurilor acestea se rezolva spontan, nu evolueaza spre forme mai grave, reaparitia lor fiind insa posibila in momente de stres si anxietate.
Repartizandu-le la nivelul diferitelor parti ale corpului, ticurile se pot divide in:
a) ticuri afectand capul si gatul; grimase, incruntare, ridicarea sprancenelor, clipitul, trasul cu ochiul, incretirea nasului, muscarea buzelor, miscari ale capului in diverse directii, scuturarea capului; iactatia, rotatii ale gatului;
b) ticuri afectand bratele si mainile - scuturaturi, torsiuni, strangerea pumnilor;
c) ticurile afectand corpul - miscari ale umerilor, genunchilor, picioarelor;
d) la nivel respirator si alimentar; amusinare, sughit, cascat, oftat, inspirat, dregerea vocii, eructatii.
Ticurile se manifesta in conditii de stres sau intr-un context familial marcat de violenta, probleme de adaptare si stari anxioase. Dintre ticurile motorii, destul de frecvente sunt clipitul, cascatul, iactatia (scuturarea capului), ridicatul din umeri, grimasele faciale, ecokinezia (imitarea miscarilor cuiva), batutul din picioare, aranjarea tinutei, saritul, mirosul unui obiect si autopiscarea. Dresul vocii, murmuratul, tusitul, latratul, coprolalia (folosirea de termeni obsceni), palilalia (repetarea propriilor cuvinte), ecolalia (repetarea ultimelor expresii auzite) se incadreaza in gama ticurilor vocale sau verbale.
COPROLALIA - uzul de cuvinte si gesturi obscene, impulsul necontrolat de a injura mereu.
IACTAŢIA - scuturarea capului
ECOKINEZIA - imitarea miscarilor si a gesturilor cuiva
PALILALIA - repetarea propriilor cuvinte sau sunete
IPSAŢIA - masturbarea fara semnificatii erotice (la copii)
ONICOFAGIA - rosul unghiilor si al pielitelor din jur
TRICOTILOMANIA - extragerea firelor de par, in special din scalp, sprancene si pleoape
TRICOFAGIA - mestecarea, ruperea si rasucirea suvitelor, precum si examinarea radacinii firelor de par
PIROMANIA - punere intentionata si fara motiv a focului
CLEPTOMANIA - neputinta de a rezista tentatiei de a fura
Piromanul este foarte interesat de amanuntele si contextele focului, iar dupa ce face o isprava, participa cu devotament la evaluarea si inlaturarea consecintelor sale, incognito, bineinteles.
Piromania, jocul de noroc patologic sau cleptomania nu sunt manii, ci "tulburari ale obisnuintelor si impulsurilor". Mania presupune o stare de excitatie pe toate planurile, pe cand acestea sunt centralizate pe un singur aspect (furt sau foc). Jucatorii dependenti, piromanii si cleptomanii simt tensiune inaintea actelor specifice, iar ulterior surescitare si usurare.
Boala ticurilor sau sindromul Tourette reuneste ticuri motorii multiple si unul sau mai multe ticuri verbale (mai ales coprolalia - folosirea excesiva de injuraturi). Simptomele asociate sunt obsesiile de tot felul, hiperactivitatea (agitatia) sau distractibilitatea (zapaceala). Se intalneste cam la 4,5 indivizi din 10.000. Este de 1,5 ori mai frecventa la barbati decat la femei.
Ticurile nu dauneaza sanatatii celor afectati, dar genereaza situatii penibile din perspectiva sociala. Cei care au fost atinsi de ticuri in copilarie pot dezvolta tulburari obsesive, prin transformarea si fixarea unor obsnuinte in idei.
Tratamentul se face pe o perioada mai indelungata si consta in medicatie si sedinte de psihoterapie in cadrul carora subiectii deprind tehnici de control (prin autoinducerea unor stari de relaxare), se practica hipnoza si autohipnoza. Aceste metode urmaresc schimbarea deprinderilor neplacute, dar si a starii afective care le-a determinat. La copii functioneaza mai ales terapia de conditionare - promisiunea unui premiu.
Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapeut, psihoterapie, ticuri, terapie, copil, anxietate
