Trauma psihica

Trauma psihică este experienţa vitală de discrepanţă între factorii situaţionali ameninţători şi capacităţile individuale de stăpânire, care este însoţită de sentimente de neajutorare şi abandonare lipsită de apărare şi care duce astfel la o zdruncinare de durată a înţelegerii de sine şi de lume (G. Fischer, P. Riedesser, 1998).

Criterii diagnostice (DSM IV):

Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic care îndeplineşte următoarele criterii:
1. persoana a trăit, a fost martoră sau a fost confruntată cu unul sau mai multe evenimente, care cuprindeau o moarte imediată sau ameninţarea cu moartea, o rănire gravă, un pericol de pierdere a integrităţii corporale a propriei persoane sau a altora;
2. reacţia persoanei a cuprins frica extremă, neajutorarea sau indignarea.
Evenimentul traumatic a fost retrăit în mod persistent în cel puţin una din următoarele maniere:

1. amintiri recurente sau intruzive ale evenimentului imaginilor, gândurilor sau percepţiilor;

2. vise recurente, apăsătoare despre eveniment;

3. a acţiona sau a simţi ca şi cum evenimentul traumatic s-ar întoarece;

4. suprasolicitarea psihică intensă la confruntarea cu stimuli externi sau interni cu putere de indiciu care simbolizează un aspect al evenimentului traumatic sau care amintesc de unele aspecte ale acestuia;

5. reacţii somatice la confruntarea cu stimuli - indici interni sau externi, care simbolizează un aspect al evenimentului traumatic sau care amintesc de aspecte ale acestuia.

Generarea traumelor psihice este favorizată de situaţiile neprevăzute, ele fiind în concordanţă cu stresul, însă reprezintă un cu totul alt aspect de categorie psihologică, aşa cum bătălia este o permanentă încleştare de fulgere şi trăsnete, şi sufletul ostaşilor se află într-o teribilă dispută de forţe lăuntrice, marcate cu perseverenţă de mediul luptei. Din aceste ciocniri se nasc perioadele de izbucnire conştientă a lăuntrului sub acţiunea unui agent cu valoare traumatizantă. Nu e vorba de rolul unui agent stresant cu valoare de stimul, ci de o intervenţie dură asupra straturilor psihice ale personalităţii ostăşeşti, surprinse într-un moment în care rezistenţa acestuia îşi exercită inhibiţia. De altfel, este probabil că în anumite momente din cursul luptelor să se producă o dereglare bruscă a conştiinţei, care să lezeze prezenţa de spirit, capacităţile de conducere şi stăpânirea de sine a luptătorului. Traumele psihice nu sunt stări, ci fenomene de eclipsă momentană ale personalităţii. Cum bătălia mai poate fi concepută şi ca un complex de şocuri psihice şi de altă natură din punctul de vedere al forţei combatante, trauma psihică apare ca unitate de măsură în evaluarea gradului de dificultate a bătăliei în raport cu condiţia morală a masei combatante. Îşi păstrează, însă, neatinsă calitatea în acest caz stăpânirea de sine. Ea este o calitate comportamentală, educabilă şi de dorit în clipele de declanşare a traumelor psihice. Dacă una din proprietăţile fundamentale ale organismului este tendinţa de a restabili echilibrul psihic, stăpânirea de sine arată valoarea raţională şi de autocontrol a constelării energetice ostăşeşti. Educaţia rezistenţei ostaşilor la traumele psihice nu trebuie săvârşită decât sub aspectul unor norme clar definite. Traumele psihice nu pot fi evitate întotdeauna. În schimb, dacă straturile de conştiinţă şi sensibilitate ale personalităţii şi-au păstrat intacte însuşirile lor, valoarea traumei este, în ultimă instanţă, cu sprijinul climatului colectiv, îndreptată spre sensul general de luptă şi nu poate apărea ca o disfuncţionalitate cu amprente severe în acţiunea masei ostăşeşti. De-a lungul anilor, experţii au studiat simptomele stresului post-traumatic la copiii supravieţuitorilor şi au găsit semne ale afecţiunii în comportamentul şi chiar în sângele lor - de exemplu, un nivel ridicat de cortizol, hormonul stresului. Oamenii de ştiinţă au presupus că aceste simptome sunt "învăţate": atunci când creşti cu părinţi afectaţi de dispoziţii schimbătoare, iritabilitate şi agitaţie, simptome asociate stresului post-traumatic, eşti predispus să ajungi la rândul tău stresat şi neliniştit. Un studiu recent sugerează însă că nu numai profilul emoţional al celei de-a doua generaţii poate fi afectat de trauma părinţilor, ci şi genele lor. Cercetarea a fost realizată de o echipă condusă de neurologul Isabelle Mansuy, de la Universitatea din Zurich. Mansuy şi colegii săi s-au concentrat pe epigenetică, adică schimbarea genelor ca rezultat al unor factori de mediu, într-un mod care poate fi transmis generaţiilor următoare. Echipa de cercetare a crescut şoareci încă de la naştere şi i-a separat într-un mod continuu şi neprevăzut de mamele lor, din momentul în care aveau doar o zi, până la 14 zile. După aceea, animalele au fost crescute, hrănite şi îngrijite normal, însă trauma timpurie şi-a spus cuvântul.

Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologia traumei, stres post-traumatic