Noţiunea de traumatism nu este uşor de definit. Fiinţele umane nu sunt egale în faţa evenimentelor traumatizante de aceeaşi natură şi de aceeaşi severitate. Numeroşi autori au studiat impactul pe termen scurt asupra copiilor care au trăit evenimente catastrofice, în contexte culturale, sociale şi istorice foarte diverse, uneori extreme. Fiecare subiect va mobiliza mecanisme de apărare şi va găsi amenajări care-i sunt proprii pentru a face faţă efracţiei traumatice, în funcţie de personalitatea sa, de nivelul său de organizare psihică, de bază afectivă şi de suportul pe care îl găsesc în mediu.
O lectură exclusiv evenimenţială sau fenomenologică a vieţii individului ar neglija elementele şi factorii multipli care susţin construcţia personalităţii şi modurile de expresie, chiar şi cele mai comportamentale, ale vieţii afective şi emoţionale. Subiecţii îşi reconstruiesc a posteriori istoria şi se povestesc, într-un mod necesarmente subiectiv, am putea spune într-o manieră „impresionistă“.
Această subiectivitate este alcătuită, în acelaşi timp, din personalitatea individului, din procesele şi mizele interactive în care au fost prinşi foarte precoce, din mijloacele de apărare pe care le-au mobilizat, din modelele de identificare pe care le-au găsit, din fragilităţile individuale, ale contextului afectiv şi material şi chiar din starea fiziologică, care, la adolescenţă, este departe de a fi un factor neglijabil. Se ştie, în fond, cât de mult corpul şi imaginea de sine, foarte investite la această vârstă, sunt la originea unor suferinţe profunde, atunci când sunt degradate sau trăite ca diferite. Acest corp care este obiectul atâtor atenţii şi aşteptări poate, mai ales, în trecerile la act suicidare, să sufere, în prima linie, atacurile adolescentului împotriva lui însuşi.
Pot fi vizate diferite tipuri de traumatisme şi se poate stabili o tipologie sau o clasificare, dar acest demers nu ar avea sens. Ne gândim, în mod prioritar, la copilul şi adolescentul a cărui personalitate este în construcţie, la impactul traumatismelor sexuale, al violenţei fizice şi psihice, dar şi la separări, în particular la cele legate de decese şi la problemele legate de abandon. Şi alte evenimente, cărora le-am atribui o valoare traumatică mai puţin importantă, pot interveni şi pot avea repercusiuni particulare într-un context particular: totul depinde de întâlnirea dintre eveniment, o anumită istorie personală şi personalitatea vulnerabilă. Poate fi vorba de o mutare a domiciliului, de schimbări ale mediului şcolar, de reamenajarea structurii familiale, de sosirea unor noi membri în familie, de apariţia unei boli în anturaj. Fără îndoială, trebuie citat suicidal unui membru al familiei sau al anturajului, eveniment care capătă adesea o dimensiune particulară şi care, poate, prin jocul complex al identificărilor, al culpabilităţii şi idealizării, să reprezinte, pentru adolescent, o iluzie de soluţie la dificultăţile sale.
Violul în copilărie şi adolescenţă este un eveniment particular de traumatizant. Anchetele efectuate pe mii de adolescenţi şcolarizaţi au confirmat că există o legătură frecventă la adolescenţă, între violurile suferite şi tentativele de suicid, dar şi cu conduitele violente, cu fugile ,,consumul de toxice, absenteismul şcolar şi furtul. Există o asociere, de asemenea, importantă între viol şi ideile suicidare, coşmaruri, ideile depresive şi plângerile somatice. Impulsivitatea şi trecerile la act sunt, întotdeauna, în prim plan. Totul se petrece ca şi când agresivitatea dirijată contra sa sau a altora ar produce ruperea unor legături de ataşament şi înscrierea atât în realitatea externă, cât şi în cea internă. Unei trădări din partea unui adult investit, a unei decepţii, a unei prăbuşiri a imaginilor idealizate, trăite ca o veritabilă rană narcisică, i se răspunde, ca într-o oglindă, prin conduite, atitudini, gânduri şi cuvinte care atacă legăturile, cadrele, reperele, în mod violent, neelaborat, negândit.
Este ca şi când traumatismul şi amintirea traumatică care decurge din aceasta ar invada gândirea adolescentului, făcând-o inoperantă. Emergenţa reprezentărilor, elaborarea şi legăturile psihice sunt mai dificile şi lasă locul impulsivităţii, trecerii la act care scurt-circuitează gândirea, ca în conduitele addictive. La copii şi adolescenţi, fiinţe indezvoltate, trecerile la act se vor repeta, putând ajunge să-şi piardă din sens, într-o tentativă disperată de control al situaţiei, care nu reprezintă decât o fugă înainte: se pune actul înainte, ca un ultim cuvânt, crezând că el va opri totul. În astfel de contexte, când traumatismele se repetă şi hărţuiesc apărările individului, putem întâlni depresii narcisice veritabile în cursul cărora culpabilitatea subiectului agresat sau abandonat este în prim plan. Anumiţi autori au insistat, totodată, asupra unei dimensiuni a traumatismului la adolescenţă, cu ecou în practica noastră clinică: pentru Ladame şi col., la adolescenţă, revelaţia faptului de a fi „altul“, de a fi de exemplu „sexualmente“ altul, poate fi traumatică. Medicii de familie ar trebui să ştie bine cât de mult întrebările şi îndoielile adolescenţilor asupra sexualităţii lor şi în privinţa alegerii partenerului, obiect al dorinţei lor, sunt frecvente. Acest sentiment de anormalitate, chiar de boală, trăit uneori în singurătate şi în ruşine, poate fi resimţit ca un veritabil „echivalent de traumatism“, cu atât mai ameninţător şi dificil de stăpânit, cu cât vine din sine, din interior. Anumite tentative de suicid survin în acest context şi surprind cu atât mai mult anturajul, cu cât nimic din comportamentul şi din discursul tânărului nu a revelat suferinţa sa.
